sâmbătă, 24 septembrie 2011

Furcile lui Baticu

Traseul Furcile, peretele Galbinele, 4A, 6-, 5+ A0, 7LC
schita preluata de pe blogul lui Radu Diaconescu 
Fotografii: https://picasaweb.google.com/111834702869294823992/Furcile
Pentru sfarsitul de saptamana 24-25 septembrie am in plan cu Adi sa stam 2 zile sus la Costila. Vrem sa urcam Furcile lui Nea Baticu si sa revenim in Valea Alba in traseul Lespezi, pentru a termina si acel traseu.
Furcile reprezinta primul traseu de perete din istoria alpinismului romanesc, catarat in octombrie 1935 de Nicolae Baticu secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu. Dupa ce au observat indelung peretele Galbinele au intrat intr-o zi de toamna cu 5 pitoane la ei iar 2 se pare ca le-au mai gasit pe vale si astfel cu 7 pitoane au deschis acest traseu fabulos, dintr-o singura intrare. Astazi la mai bine de 70 de ani de la premiera, traseul Furcile din peretele Galbinele este vazut ca un traseu de dificultate medie, fiind cotat 4A, 6-, 5+ A0, 7 lc. Dar cand parcurgi acest traseu incarcat de istorie, nu poti sa nu te gandesti la cei 3 bravi cataratori, care incaltati in bocanci, legati cu o coarda de canepa si avand la ei doar 7 pitoane au pasit in necunoscut, urcand pentru prima data in Romania, prin mijlocul unui perete de peste 250m intr-o singura zi! Ti se zburleste parul pe spate si ti se face pielea de gaina; iar numerele, cotatiile, ierarhiile isi pierd subit orice relevanta!
Acest traseu il parcurgi pentru a incerca sa intelegi istoria alpinismului romanesc. Il parcurgi pentru sufletul tau, cu prieteni. Intr-o zi m-a intrebat un alpinist din "vechea garda" daca am parcurs Furcile lui Baticu. I-am spus cu jumatate de gura ca "nu". Atunci am simtit parca dezamagirea lui fata de mine, de noi, de generatia noastra! "Voi sunteti cataratori de panou si de faleza. Nu prea mai merge nimeni in marii pereti".
L-am sunat si pe Andi si i-am spus ca eu cu Adi vrem sa urcam Furcile si ca mi-ar face mare placere sa il urcam in 3. Nu aveam de gand sa alerg prin traseu; ba dimpotriva, vroiam sa-l parcurg linistit, relaxat, sa rad si sa glumesc cu prietenii mei. Ideea ii surade lui Andi, care desi nu s-a mai catarat de 2 ani e hotarat si vrea sa mearga cu noi.
Pe 24 dimineata ajung cu Adi la hotel Silva pe la ora ~7.30. In scurt timp ajung si Ileana cu Andi si pornim cu totii catre caminul alpin si apoi pe binecunoscutul drum catre refugiul Costila. Nu i-am mai vazut de cateva luni bune, asa ca profit din plin si nu ma abtin sa mai fac o gluma pe seama lui Andi! In cele din urma, m-a urecheat Ileana de nu m-am vazut :-D. Ajungem la refugiu in cam 1h 40min, incetiniti de rucsacii grei din spate. Aici nu zabovim nici un minut in plus si plecam in sus spre valea Galbinele si spre peretele cu acelasi nume. Pentru mine vor fi 2 premiere: atat valea cat si peretele sunt locuri neumblate pana acum de mine! Ileana crede ca glumesc si nu-i vine sa creada, ca nu am urcat niciodata pe valea Galbinele. O linistesc si-i spun ca nu am fost niciodata nici la Babele si nici la Sfinx! Dar n-au intrat zilele in sac - este timp, iar cand nu o sa mai pot sa urc peretii de stanca am sa ma duc sa vad si acele locuri.
Vremea este foarte capricioasa - ceata grea si racoroasa, afunda toata valea in mister, iar peretele Galbinele s-a ascuns ochilor nostri toata ziua. Dupa un urcus lung, care ne duce foarte sus, aproape de capatul vaii, ajungem la hotel Galbinele (o grota in stanca aflata pe versantul drept al vaii). In partea opusa, este peretele Galbinele - daca nu ar fi fost ceata probabil acum era momentul in care as fi exclamat "WOW!". Tot ce vedeam, erau maxim 50-75m din perete; nici macar intrarea in Furci nu se distingea prin ceata deasa. Aici Andi ne da o vestea proasta; nu se simte bine, are probleme cu stomacul si nu se simte in stare sa ne insoteasca in aceasta aventura. Imi pare sincer rau, dar respect hotararea. Primim niste apa in plus de la Andi si doua bombonele de la Ileana si ne luam ramas bun. Pornim in sus pe hornul Coamei, pe care trebuie sa urcam cam 100m pana ajungem la intrarea in traseu. Incet, ramasi in urma, Andi si Ileana dispar in pacla de sub noi si ii mai aud doar vocea lui Andi "Mai repede mai Vladut, mai repede!". In cateva minute ajungem langa traseul nostru, care incepe pe o fata de stanca dreapta de aproximativ 5m, in stanga hornului. Intrarea este sustinuta - traseul te ia tare inca de la inceput! Adi imi spusese mai jos ca vrea el sa intre primul, ca sa nu mai tragem la sorti si sa castig tot eu :-). Cu toate acestea, ne facem ritualul si jucam piatra, foarfecele, hartia si bineinteles castig eu! Prima lungime are numele meu pe ea :-).
Chiar la intrare sunt vreo 3 pitoane, doua din ele legate cu o cordelina rosie. Pasul de la inceput necesita putina atentie, fata de stanca neavand prize evidente nici pentru maini si nici pentru picioare. Dupa ce depasesc acest pas de la intrare, urmeaza o traversare foarte lunga, tot spre stanga peretelui, cum te uiti la el. Nu-mi aduc aminte sa mai fi gasit vreun piton pe toata lungimea. Regrupez in drepul unui bloc de stanca, care obtureaza balustrada de piatra pe care am mers pana atunci. Acolo exista un singur piton, batut undeva sus si care pare destul de subred. Gasesc totusi si un loc sa montez un hex si fac o regrupare solida. Vine si Adi repede, dar este destul de stresat de aceste lungimi de traversare, slab asigurate. Nu-i plac si aveam sa inteleg mai tarziu de ce "Daca nu ar fi fost ceata, si ai fi vazut ce e sub noi, nu ti-ar fi placut nici tie!". Traversarea nu este dificila, dar terenul este foarte friabil si sunt multe pietricele pe care poti aluneca. Adi imi povesteste ca au venit si Corina cu Victor Dinu si vor sa intre in acelasi traseu. Va fi placut sa mai ai cu cine sa imparti singuratatea regruparilor.
Adi pleaca in urmatoarea lungime care incepe printr-o descatarare de cativa metri, putin inapoi spre dreapta. Ulterior se reia traversarea spre stanga peretelui, pe o balustrada aflata putin mai jos. Adi regrupeaza la un piton si mai pune un hex si un friend pentru a consolida regruparea. Lungimea a fost mai scurta. Intre timp a ajuns langa mine si Victor.
A treia lungime imi revine mie si se dovedeste a fi una foarte scurta. Se continua traversarea spre stanga, unde initial se vede un piton la plecarea din regrupare. Urmeaza o zona relativ usoara, dar fara pitoane. In locul in care se intalneste din nou un piton, trebuie inceputa ascensiunea verticala. In acel moment ma aflam chiar sub imensul diedru care defineste acest traseu. Ascensiunea din traversare pana in regruparea de la baza diedrului, presupune depasirea unei zone usor surplombate dar friabila. Este nevoie de mare atentie pentru a nu dizloca nici un bloc de piatra. 
Ajungem amandoi in regruparea de sub diedru. Din acest moment incepe traseul efectiv - urmeaza 4 lungimi de coarda de catarare verticala prin acest diedru impunator, care in anumite locuri ia forma unui horn sau este obturat de surplombe masive care fie se depasesc fie se ocolesc. Adi exulta - "Daaa, incepem sa ne cataram!" si pleaca in lungimea a 4a.
Lungimea a 4a nu prezinta nici o dificultate iesita din comun sau vreun pas riscant. Sunt pitoane suficiente care arata si foarte bine - sunt solide si majoritatea au inele uriase. Adi parcurge repede lungimea si il urmez si eu. Catararea incepe pe un diedru clasic si se continua pe un horn mai larg. Hornul se poate depasi si in ramonaj sau in catarare pe una din fete, iesit putin din horn. Eu am preferat a doua abordare pentru ca aveam rucsacul mare in spate. In timp ce cataram lungimea aceasta, ajunge si Victor langa Corina in regrupare, dar cand a trecut prin zona friabila de sub regrupare, a dizlocat un bolovan. Victor a cazut putin iar bolovanul l-a lovit in piept. Se pare ca a scapat cu bine.
Continui eu traseul cu parcurgerea lungimii cu numarul 5. Plecarea din regrupare este putin delicata, pentru ca nu avem nici o asigurare imediat peste regrupare pentru a ne proteja in cazul unei caderi de factor. In plus plecarea se face pe o fata de stanca de 4-5m. Astfel, petrec ceva timp la 2-3 m deasupra regruparii incercand sa montez un hex, o nuca si in cele din urma reusind sa montez doar un friend. Nici friendul nu imi dadea mare incredere, dar m-am hotarat sa nu mai pierd timpul. Dupa ce depasesc zona, ajung pe o platforma unde gasesc alte 2 pitoane, batute vertical intr-o zona plata pamantoasa/stancoasa. Platforma este insa destul de generoasa, putand fi o alternativa de regrupare daca sunt doua echipe in traseu. Mai sus traseul reintra intr-un horn foarte larg, care initial este mai domol dar spre finalul lungimii devine vertical si dificultatile intalnite se accentueaza simtitor. Totul culmineaza cu un pas de 6- de 4-5 miscari, putin surplombat, aflat imediat inaintea regruparii. Se regrupeaza comod pe un prag, unde am gasit chiar si loc sa ma asez. Deasupra regruparii, se ridica amenintator, cam la 15-20m o surplomba mare, traversata pe toata lungimea de o fisura. Incerc sa imi dau seama daca pe acolo este traseul, dar nu vad nici un piton.
Il las pe Adi sa descifreze urmatoarea lungime - mingea este la el acum. Adi pleaca increzator ca traseul traverseaza undeva spre stanga pe sub surplomba care se ridica deasupra noastra. Cel putin asa arata pe schita. Si intr-adevar dupa ce se ajunge la baza ei, se traverseaza stanga, ghemuit pe sub surplomba, pana se atinge o platforma foarte mare in comparatie cu ce esti obisnuit sa gasesti in traseele de alpinism. Aici Adi a regrupat comod, dar nu ma lasa sa ma relaxez prea mult. Din spate echipa a doua vine repede si nu vrem sa-i tinem pe loc. Ei se grabesc pentru ca vor sa coboare in aceeasi zi pana in Busteni.
Prin urmare plec pe ultima lungime a traseului, a 7a. Incepe ca si lungimea a 5a pe care am urcat-o tot eu cap, prin catararea unui bloc vertical de 4-5m, care ma scoate pe o brana. Traversez pe brana spre dreapta, pana ajung deasupra surplombei din lungimea anterioara. Din acest punct, reiau catararea ascendenta prin diedru, care se dovedeste mai solicitanta pentru primii 10m. Incet, diedrul se largeste, se domoleste, si capata accent de creasta, astfel incat fara sa observ ajung in creasta Costila-Galbinele. Singurul lucru notabil, este lipsa totala a pitoanelor si a posibilitatii montarii de asigurari mobile, in partea superioara a lungimii. Aici deja blocurile de stanca nu mai sunt compacte - sunt doar mici insulite de piatra, intr-o mare pamantoasa si inierbata. Corzile se misca foarte greu si cand se termina, pot sa regrupez doar la niste jnepeni. De la frecare si greutatea cu care am filat corzile in regrupare, unul din jnepeni a cedat si s-a rupt!
Ajunge si Adi care debordeaza de entuziasm, dar pe mine ma gaseste pus pe ganduri. Nu pot sa inteleg de ce nu mai bate nimeni nici un piton la finalul traseelor, si trebuie sa regrupez la jnepeni! Dupa ce mancam 2 mere, smochine si niste alune, ne pregatim de retragere. Continuam urcusul in sus pe creasta, prin ceata groasa care nu ne lasa sa vedem nimic. Nu e foarte clar unde ne aflam. La un moment dat, zarim o cusma stancoasa, in partea noastra dreapta, cum urcam. Mergem pana la baza ei, unde gasim o momaie si o poteca. Poteca coboara in jos peste o zona stancoasa inierbata. Cadem amandoi de acord ca probabil peste fata respectiva trebuia sa urcam de la bun inceput, asa ca ne intoarcem si urmarim poteca in sens opus. A fost o decizie foarte inspirata, pentru ca in 5min atingem poteca care vine din Brana Mare a Costilei, aflata in stanga. Noi tinem poteca spre dreapta si in scurt timp ne conduce la intrarea in Valea Scorusilor. Acum singura problema este sa mai nimerim prin ceata, Strunga Galbinele. Avem noroc, pentru ca ceata se ridica pentru cateva momente, suficient pentru a dibui marele V al strungii. Ne uitam amandoi repede, pe unde trebuie sa coboram pentru a ajunge in strunga si ne punem de acord. Fara sa mai intalnim alte obstacole ajungem cu bine in  Strunga Galbinele, de unde coboram atent si ajungem la Hotel Galbinele, locul unde dimineata ne-am despartit de Ileana si Andi. De aici e clar - continuam sa coboram pe Valea Galbinele, mai rapelam peste 2 saritori dificile, o a treia reusim sa o descataram si ajungem la "lant". De aici intram in padure, dar deja s-a lasat noaptea. Eu mi-am uitat frontala la refugiu, asa ca ma bazez pe lanterna de la telefon! Nu mai suntem siguri pe unde e poteca, asa ca decidem sa-i asteptam pe Corina si Victor, pe care ii auzeam in spatele nostru, cam de pe la ultima saritoare. Ei au optat sa coboare pe Hornul Coamei - este teoretic mai scurt, dar practic le-a luat acelasi timp cat am avut si noi nevoie sa coboram pe Valea Scorusilor si prin Strunga Galbinele. Victor ne conduce pe poteca din padure si intr-un final ajungem la refugiu pe la ora 8 seara.

5 comentarii:

  1. Servus, is io Mihaela, stii tu...
    Multumesc de setare, dar nu is Anonim, is Mihaela !!!
    Asa, in primul rand felicitari pt traseu :) foarte tare !!!
    Dar am o intrebare: ce momaie ai vazut acolo? Ca eu momaie zic la unele persoane... si nu cred ca ai vazut pe vreunul ranjit acolo, ramas de acu 2-3 ierni... caci cam asa imi inchipui eu momaia de acolo...
    deci ce momaie ?
    MIHAELA (nu Anonim).

    RăspundețiȘtergere
  2. Poze n-ai ? Chiar daca era ceata...

    Mihaela.

    RăspundețiȘtergere
  3. Momaile sunt pietre aranjate intr-o piramida pentru a indica traseul si a ajuta la orientarea pe timp nefavorabil. Dupa modul in care sunt aranjate, iti dai seama ca sunt facute de oameni si prin urmare a mai fost cineva pe acolo. Sunt un fel de colac de salvare! Rasufli usurat cand le gasesti. Am mai patit ceva similar in Piatra Craiului pe Padina lui Calinet, cand din cauza cetii nu m-ai gaseam iesirea in creasta. Dupa ce ne-am aventurat pe un tanc de stanca si era sa-mi dea Andi un bolovan in cap, ne-am dat jos si am gasit o momaie! Am simtit ca traiesc din nou :-)
    http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/15-opinii/momaile-si-sagetile-rosii

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru poze e un link chiar la inceput

    RăspundețiȘtergere
  5. am mai invatat ceva nou azi :)
    Multumesc... :)
    Pozele is superfaine, unele is chiar gen "ridicat parul pe sira spinarii" :):):)...

    M.

    RăspundețiȘtergere