sâmbătă, 30 iunie 2012

Fisura mult dorita

schita de Cornel Zarescu

Sambata 30 iunie 2012, am o zi libera pentru a merge la munte. Adi nu poate sa ma insoteasca - prin urmare vorbesc cu Rudi. Mai in gluma mai in serios ii propun lui Rudi sa mergem in Fisura Mult Dorita din Peretele Vulturilor. Eu imi doresc sa urc pentru prima data un "sesar" clasic, iar Rudi desi a mai urcat-o chiar anul trecut in toamna, pare destul de interesat sa o repete cu mine.
In cele din urma plecam sambata dimineata spre Costila, intr-o echipa largita: Corina, Rudi, Catalin, Tori, prietena lui si cu mine. Corina, Rudi si Catalin vor sa ramana la Costila pana duminica. Initial hotarasem sa intram in 3 in Fisura mult dorita. In cele din urma ni se alatura si Catalin care va mearge cu Corina in traseul Balcoane din peretele Costilei. Tori cu prietena lui merg intr-o plimbare spre poiana Costilei.
Ne oprim o scurta perioada de timp la refugiu. Rudi imi verifica atent rucsacul si ce am de gand sa iau cu mine in traseu. Este foarte strict in ce priveste greutatea rucsacului si nu ma lasa sa imi iau reverso de rezerva, sau prea multe bucle. Plecam cu 13 bucle echipate la noi, 3-4 hexuri si 1-2 frienduri.
Traseul propriu-zis porneste din Brana suspendata, care este a doua mare brana a peretelui Vulturilor. Ca sa ajungi acolo ai doua optiuni: prima sa mergi pe poteca de acces pe Brana Aeriana si din poteca sa ajungi pe Brana Suspendata; a doua optiune este sa parcurgi primele 4 lungimi a unuia din traseele: Policandrul sau Fluturele de Piatra. Pentru a fi considerat un traseu de gradul 6A, Fisura mult dorita trebuie urcata conform cu a doua optiune: primele 4 lungimi din Policandru sau Fluturele de piatra si urmatoarele 4 lungimi ale traseului propriu zis. Rudi alege sa urcam lungimile din Policandru si eu sunt de acord. Nu am parcurs acest traseu si ar fi interesant sa il descopar. Ajungem pe brana Policandrului, brana care traverseaza peretele in zona inferioara si de unde pleaca traseul Policandrului. Eu cu Adi am mers legati pe acea brana pana la pitoanele de regrupare, care marcheaza plecarea in trasee, dar Rudi este de parere ca "sunt anumite greseli pe care un alpinist nu are voie sa le faca!". 
Este ora 11.30 si Rudi pleaca pe prima lungime, pe care am parcurs-o si eu cap anul trecut cand am facut Fluturele. Este o lungime relativ usoara, dar neasigurata - nici nu prea ai ce catara; ici colo apar cateva insulite de stanca, intr-o mare de pamant si iarba. Regruparea este noua si este amplasata chiar sub un diedru - intr-o zona in care peretele de stanca se formeaza in mod evident, dispar copacii, iarba si pamantul, lasand locul peretelui vertical.
In urmatoarea lungime pleaca cap tot Rudi. Din aceasta regrupare comuna cu Fluturele, linia Policandrului continua prin partea stanga. Eu vin secund si incerc sa urc cat de mult pot la liber. In a doua parte a lungimii ma ajut putin artificial sa trec cativa pasi. Il gasesc pe Rudi intr-o regrupare sub un mic tavanel, foarte aproape de Brana Suspendata. Recunosc regruparea de anul trecut din Fluture - este o regrupare comuna. Rudi a legat aproape doua lungimi. De acolo plec eu cap, depasesc tavanul usor si in mai putin de 10m ajung in pe Brana Suspendata. De aici trebuie sa traversam spre stanga peretelui destul de mult - aproape 90m. Rudi vrea sa mergem simultan, dar eu prefer sa il filez pana se intinde coarda. In sfarsit ajungem la baza traseului Fisura Mult Dorita si avem confirmarea scrisa cu vopsea rosie pe stanca, destul de stearsa odata cu trecerea vremii.

Plecarea in aceasta prima lungime a traseului este emblematica. Toata lumea vorbeste de plecarea dificila din Brana Suspendata, de faptul ca nu exista o regrupare amenajata. Intr-adevar regruparea am facut-o la baza unui bradut. In acea zona, brana este cat de cat lata - cam 7m. Exista dovada ca a fost odata un spit acolo - acum mai este doar surubul taiat in perete. Pasul la plecare este un 7-, pe un diedru foarte larg si spalat. Iar prima asigurare este cam la 3-4m de brana. Rudi lasa toate buclele si asigurarile mobile jos - pentru a fi cat mai usor si ia la el o singura bucla pentru a asigura primul piton. Ulterior am sa-i trimit eu restul asigurarilor. La prima incercare, Rudi cade, pentru ca s-a rupt o priza de picior. A doua incercare este castigatoare - pleaca foarte hotarat si urca pana la al doilea piton fara sa asigure. Nu a gasit o pozitie comoda pentru a asigura primul piton. Plec si eu secund pe aceasta lungime - cad si eu la plecare, insa la a doua incercare reusesc sa trec. A fost un moment foarte scurt, in care mi-a trecut prin cap o intrebare neplacuta "Si totusi ce am sa fac, daca chiar nu pot sa plec?". Ma bucur ca am depasit plecarea si continui ascensiunea lungimii. Urc diedrul de la plecare, pana in dreptul unei brane, unde traversez dreapta si continui pe un alt diedru spre stanga. Il gasesc pe Rudi intr-o regrupare, sub un tavan - numit tavanul triunghiular.






Aceasta lungime imi va reveni mie - are gradul 8- la liber; ma simt destul de "apasat". Rudi ma imbarbateaza spunandu-mi ca nu am voie sa trag de bucle pana ce nu ajung in tavan. Cuvintele lui mi se intiparesc in minte si plec hotarat sa nu pun mana pe pitoane. Intr-adevar, pana fix la baza tavanului, am reusit sa urc la liber cu atentie mare. Tavanul il depasesc din doua miscari intinse - exista o asigurare la plecare, in partea dreapta si o alta la iesire in buza tavanului in partea sa stanga. Ma ajut si de ceva prize naturale, ma asez foarte bine pe picioare, si tinandu-ma de prima asigurare reusesc sa ma intind pana la a doua - la limita. Iesirea din tavan trebuie facuta la liber, pentru ca nu mai sunt pitoane. Exista in schimb prize bune pentru maini, dar trebuie sa fiu atent - unele prize sunt friabile. Reusesc sa depasesc tavanul si ajung pe o brana. Aici am avut probleme de orientare. Mergand in dreapta pe brana am ajuns la o regrupare intermediara cu un spit, dar hotarasem cu Rudi sa merg pana la baza fisurii. Continui sa traversez dreapta pe brana si mai gasesc un singur piton - in dreptul lui incep sa urc vertical peste niste fete de stanca cu iarba, jnepeni si pamant. Ajung pe mijlocul  unei noi brane, mult mai scurta. Incerc sa merg atat in stanga cat si in dreapta dar nu mai gasesc nici un piton si nici nu mai vad pe unde ar trebui sa urc. Nu am luat de la Rudi asigurarile mobile. Ma intorc pe brana la spit si regrupez acolo - il astept pe Rudi, iau asigurarile mobile de la el si plec din nou. De aceasta data folosind si asigurarile mobile si indrumarile lui Rudi reusesc sa ajung intr-o regrupare. Am mers spre stanga de pe a doua branita si apoi drept in sus. Se pare ca am regrupat iar prea devreme - asa ca Rudi merge inca 10m pana intr-o regrupare aflata chiar la baza fisurii.
Suna telefonul - e Tori care vrea sa stie cum merg lucrurile. Ei vor sa se intoarca cu mine la Bucuresti in aceasta seara. Stabilim sa ne auzim din nou cand terminam traseul.

In sfarsit suntem amandoi in regruparea corecta, aflata chiar sub impunatoarea fisura. Ma tot uit in sus spre fisura si ma complesesc o multime de ganduri si emotii. Fac tot posibilul sa le controlez si ma linistesc cand vad cat de calm este Rudi. Rudi imi da doua sfaturi inainte sa plece pe lungime: cand ajung la capatul fisurii, sa-mi leg rucsacul la ham si sa-l las atarnat in jos - altfel exista riscul sa ma blochez in hornul foarte ingust care urmeaza fisurii. Si al doilea "Nu uita sa savurezi lungimea!". Rudi pleaca si merge foarte bine pana la capatul fisurii. Acolo se odihneste pret de cateva momente si are ceva probleme in a intra in horn. In cele din urma trece si dispare.





Vine si randul meu sa plec. Emotiile revin, inima isi accelereaza ritmul si mintea e coplesita de ganduri. Trebuie sa trec surplomba la liber, pentru ca nu sunt asigurari dese. Ma urc incet, pana incepe efectiv zona surplombata. Nu a fost dificil pana aici, iar mainile intra in fisura foarte bine - prizele sunt foarte bune. Muchia fisurii este ingusta si o poti prinde foarte bine in palma. In plus si peretele din dreapta fisurii, are prize foarte mari pentru picioare. Sunt hotarat sa catar fara sa ma opresc si fara sa cad pana la capatul fisurii - altfel va fi dificil, pentru ca voi pendula in aer departe de perete. Incep sa catar si cu fiecare miscare cu care inaintam cu atat imi crestea increderea ca voi reusi fara probleme sa trec. Rudi avea dreptate: este o lungime care trebuie savurata. Reusesc sa ajung fara probleme in punctul cel mai inalt al surplombei unde ma opresc sa ma bucur de ce am reusit sa urc, de priveliste, de expunere. Increderea in mine si optimismul sunt acum la cote maxime. Imi dau jos rucsacul si il prind cu un anneaux de ham, lasandu-l sa atarne sub mine. Ca sa intru in horn, ma folosesc de pitonul in care atarnam si reusesc sa ma fixez intre peretii hornului. Este foarte stramt incat abia reusesc sa ma rasucesc si sa ma uit dupa prize. Cu rucsacul in spate nu as fi avut nici o sansa. La un moment dat am avut senzatia ca m-am intepenit intre peretii hornului - atat de fix si de imobil sunt prins. Pana in regrupare urmeaza o sectiune mai usoara dar expusa.









Ajung la Rudi si plec eu cap pe ultima lungime - foarte usoara, dar mai putin asigurata. Ies sus in Creasta Vulturilor si regrupez cu 3 hexuri sub o mica surplomba, cativa metri mai jos de intrarea in Brana Aeriana. La ora 19.00 suntem amandoi sus in creasta, langa Brana Aeriana si ne strangem mainile de bucurie!






Nu mai zabovim mult, mancam ceva ciocolata si fructe uscate si ne pregatim de retragere. Eu trebuie sa ajung inapoi in Bucuresti. Am hotarat cu Tori ca nu mai are rost sa ma astepte - este foarte tarziu iar eu sigur mai fac 2-3 ore pana in Busteni. Incepe o noua premiera pentru mine - Brana Aeriana; nu am fost niciodata pe ea. Merg asigurat tot timpul, pentru ca sunt obosit si nu are rost sa risc nimic. Ajungem intr-un punct de unde se vede peretele Vaii Albe - acolo am fost anul trecut in Lespezi, cu Adi, dar nu am reusit sa terminam traseul. Cel mai mare perete din Romania - impresionant. Continuam sa coboram, este o retragere destul de dificila tehnic - trebuie sa fii foarte concentrat la ceea ce faci. Pe la ora 20:15 ajungem la refugiu si ne revedem cu Corina si Catalin. Ei ne povestesc cum a fost in Balcoane, noi le povestim cum a fost in Mult Dorita. Mananc ceva pe fuga, imi strang echipamentul si plec in graba spre Busteni. Sper sa prind cat mai multa lumina pe coborare. Nu este un sentiment placut sa cobori singur noaptea prin padure. Cam trei sferturi de coborare am facut-o in alergare si pe la 21:30 ajung in Busteni la masina. De acum mai am doar de condus pana la Bucuresti :)

Fotografii