|
|
Joi 25 August 2011, poate fi inceputul realizarii unui vis. Un vis care s-a urzit in copilarie in Cheile Bicazului, a prins aripi in adolescenta in abrupturile Ceahlaului si s-a conturat in facultate, intr-o dimineata rece de iarna in Busteni, la poalele Bucegilor, cand am admirat Fisura Albastra scaldata in razele diminetii. Dupa multi ani, iata ca ne hotaram in sfarsit sa mergem in peretele Vaii Albe si sa urcam un traseu, aflat in imediata apropiere a Fisurii Albastre. Practic vom fi la mai putin de 50m de acest traseu emblematic, care ramane pentru noi, inca un vis.
Cand merg la munte in timpul saptamanii imi aduc aminte de facultate si este un sentiment tare placut. Acel sentiment de libertate care iti lasa impresia ca poti sa zbori! Si parca am zburat, pentru ca la 9 si 15 min dimineata suntem la refugiul Costila, Adi cu mine. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti din Timisoara. Erau sus la Costila tocmai de luni si au catarat diverse trasee, incercand unele chiar in Peretele Vaii Albe. Nu am inteles clar daca au reusit sau nu sa urce in perete. Din vorba in vorba ne spun ca au urcat ei la refugiu 8l de apa si ca nu mai e nevoie sa luam noi apa de la izvorul din poteca. Le-am multumit si am continuat sa urcam. Noi avem fiecare la noi 0.5l de apa fiecare. Un cer senin anunta o zi excelenta pentru catarat. Eu insist pe langa Adi sa trecem pe la refugiu sa bem niste apa inainte sa plecam spre Valea Alba. Cu greu, reusesc sa-l conving in cele din urma si iata-ne ajunsi la refugiu.
Inauntru, intr-adevar cum au spus baietii, sunt vreo 3 bidoane, din care unul mare de 5l, pline ochi cu apa. Apa au carat-o tocmai din izvorul din Valea Alba, pentru ca izvorul din poteca spre Costila este aproape secat si apa este statuta si murdara. Imi era destul de cald si am transpirat serios - poate am si fortat urcarea rapida si acesta este motivul pentru care imi este foarte sete. Incerc sa beau cat mai multa apa, dar nu intra prea mult in mine. Nu mai zabovim si plecam spre circurile Vaii Albe. Traversam Valea Costilei si nu apucam poteca in sus spre Tancul Mic, ci mergem drept inainte (nu in jos, spre Busteni). Adi a mai fost o data in circuri, dar nu mai tine minte exact cum a ajuns. Poteca coboara lin, dar pe o distanta lunga - aproximativ 10min coboram intr-una. Adi este nemultumit fiind convins ca am gresit deja drumul, iar faptul ca suntem contra timp nu face decat sa ne provoace neliniste. Traseul pe care vrem sa-l parcurgem este unul foarte lung, de 10 lungimi de coarda si strabate aproape tot peretele Vaii Albe, cel mai mare perete din tara. Este dificil de urcat intr-o singura zi direct din Busteni si de coborat in aceeasi zi inapoi in oras. Trebuie sa mergi struna, fara sa pierzi timp si fara nici o ezitare. Iar pentru noi, lucrurile par sa se complice. Totusi nu dezarmam - e clar am gresit poteca, dar nu e timp sa ne intoarcem. Trebuie sa dregem busuiocul din mers; tocmai cand eram convinsi ca am coborat mult prea mult, poteca incepe sa urce. In scurt timp ajungem la o muchie, un fel de creasta impadurita si Adi da directia - urmam creasta asta drept in sus si ajungem La Panda, un "checkpoint" obligatoriu daca vrei sa ajungi cu bine in circurile Vaii Albe. Poteca spre circuri nu este chiar o plimbare, iar pe timpul iernii este una chiar periculoasa. Asadar avem nevoie de atentie sporita. Urcam pieptis si anevoios pe muchia impadurita fara sa urmarim vreo poteca. Trecem anumite pasaje aproape verticale, urcand pe radacini de brazi sau ajutandu-ne de mici braduti verzi. Ne apropiem evident de capatul muchiei, si nu se distinge nimic in sus, decat padurea nesfarsita. La un moment dat atingem un punct de belvedere in partea noastra stanga, de unde vedem Caraimanul. Adi e contrariat, deoarece punctul clasic de belvedere de pe poteca spre circuri este dupa punctul La Panda, iar noi nu am trecut pe acolo. Decidem sa mai urcam spre un punct unde padurea se mai rareste si lasa loc unei mici poienite intre copaci. De acolo Adi porneste oblic dreapta, trece un valcel deschis, unde soarele ne toropeste, si dupa ce urca versantul drept, ajunge cu mare noroc La Panda. Ura! Toata ambitia noastra de a nu ne da batuti, dupa ce era clar ca am ratacit poteca, a dat roade! Ajungem in poteca buna si nu parem sa fi pierdut timp - am tras tare pe acea muchie si suntem inca in carti. Continuam spre stanga pe poteca lasand La Panda in urma noastra si in scurt timp ajungem si la binecunoscutul punct de belvedere, prezentat de orice autor in descrierea drumului catre circurile Vaii Albe. De aici admiram in toata splendoarea sa Caraimanul cu crucea eroilor, Albisoarele si Valea Alba. Intr-adevar, din acest punct privelistea este cu mult mai frumoasa, decat din precedentul punct de belvedere care ne-a zapacit pe noi. Nu stam mult sa admiram si continuam pe poteca. Urmeaza doua zone extrem de expuse, in care un singur pas gresit te arunca sute de metri in gol in Valea Alba. Vara este suficient sa mergi cu mare atentie, dar nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa treci iarna pe acolo. Dupa ce mai depasim o fereastra intre stanci, aflata imediat dupa al doilea punct expus al potecii, in fata noastra se deschid circurile Vaii Albe si peretele cu acelasi nume se ridica amenintator. Cand ma uit in sus ma apuca ameteala si trebuie sa ma tin de un copac, altfel simt ca-mi pierd echilibrul. Doamne cat de mare este! Ai impresia ca nu se mai sfarseste. Dar suficient cu contemplarea! Nu vreau sa ma las impresionat si sa mi se inmoaie genunchii, asa ca mergem mai departe spre bolovanul din circul 1. De acolo pleaca majoritatea traseelor din sectiunea inferioara, cea mai frecventata, a peretelui Vaii Albe: Memorialul Emilian Cristea, Fisura Albastra a Mosului si Directa, Sperantei, Sarutul Pamantului, Diedrul Pupezei - toate trasee extrem de dificile, cotate cu valorile maxime ale scalei 6A / 6B, unele dintre ele fiind cu siguranta in top 5! Tot de acolo porneste si traseul nostru, Traseul Lespezilor, cotat 5A si imparte primele 5 LC comune cu majoritatea traseelor enumerate mai sus. Practic abia din "marea traversare" se separa majoritatea traseelor din circul 1. Rad cu Adi la gandul ca vom parcurge primele 5 LC din Fisura Albastra!
Ajungem in sfarsit la bolovan si incep sa realizez cat de cald este. Soarele bate cu putere si ne va insoti pe tot traseul, pentru ca peretele are o orientare sudica. Imi este sete!
Tragem la sorti si eu castig prima lungime. Ma uit pe descriere si vad ca trebuie mers oblic pe brane de iarba pana se ajunge la un horn. Vad destul de clar linia branelor si hornul asa ca plec. Nu gasesc nici o asigurare pentru cam 15m, dupa care apare un piton cu inel mare. Pana in regrupare mai gasesc 1-2 pitoane, iar regruparea o ating la cam 5m inainte de horn, formata din doua spituri cu lant. Pe horn pleaca Adi cap si merge foarte bine. In horn exista cateva pitoane si 1-2 spituri, iar in locurile unde Adi a considerat ca e nevoie a reusit sa mai monteze si 2 nuci. Hornul poate fi catarat destul de usor la liber, iar fix in locurile dificile sunt pitoanele sau spiturile si pot fi depasite problemele. Din regrupare hornul arata destul de urat, fiind lung si totodata adanc - peretii hornului sunt inalti iar catararea se desfasoara in partea superioara si nu-ti doresti sa aluneci si sa fii inghitit. Adi regrupeaza la cativa metri dupa horn la baza terenului de fotbal, inainte de primii braduti. Este o regrupare solida si comfortabila. Lungimea a 3a imi revine mie si urc spre braduti in ideea de a asigura cu un anou. Nu are nici un rost sa incerc, deoarece bradutii nu sunt ferm intepeniti in pamant. I-am miscat putin, si deja pareau sa iasa cu tot cu radacina din pamant, incat am considerat ca nu merita deranjul; stricam bradutii si tot nu ma protejam. Trecerea peste terenul de fotbal nu este dificila sau expusa. Desi nu este nici o asigurare si nici nu ai unde sa pui ceva (decat sa bati un tarus in pamant), terenul este aproape drept si foarte mare. Cu toate acestea merg foarte incet si atent pana ajung la perete unde exista un spit pe care il asigur. Continui cu o traversare pe la baza peretelui si pe parcurs mai gasesc 1-2 spituri pana in regrupare. Lungimea este foarte lunga, corzile de 60m fiind aproape intinse cand am atins regruparea, aflata la capatul traversarii, sub "Ruine". Regruparea este noua, pe spituri cu lant si se afla cu 2m sub cea veche care este inca prezenta. Lungimea a 4a continua drept in sus, initial pe niste blocuri mari si compacte, dar curand intra intr-o zona pamantoasa, friabila. Adi merge cap pe lungime si simte mult mai puternic decat mine, cat de friabila este lungimea. A ramas cu un "radio" in mana, pe care l-a asezat la loc si l-a ocolit cu grija. Finalul lungimii parcurge un diedru cu un unghi destul de larg si cu fete spalate. Nu este foarte dificil, dar necesita o atentie sporita si miscari mai tensionate. Adi a reusit sa monteze ceva nuci pe aceasta lungime si chiar si un anou trecut printr-o clepsidra. Astfel incat m-am simtit foarte in siguranta pe aceasta lungime friabila. Regruparea este tot una noua pe spituri, si ne inspira foarte mare incredere. In lungimea a 5a plec eu cap si urmeaza sa trec renumita "Fisura asunsa"; nimeni nu stie unde e, cum arata, pentru ca - vorba aia, e ascunsa. In regrupare, ma intrebam cu Adi daca diedrul acela larg, nu o fi fost Fisura ascunsa, pentru ca prin mijlocul lui era o foarte mica fisura, impracticabila pentru escalada; si poate tocmai de aici ii vine si numele. Din regrupare, se vede un piton in dreapta mult, iar pentru a-l atinge ar trebui sa traversez mai bine de 5m. In sus nu vad pitoane in imediata apropiere, dar vad o arcada la baza careia dibuiesc un piton si parca mai e unul pe la mijlocul ei. Adi imi recomanda sa ma duc in dreapta; eu prefer sa merg in sus, pentru ca nu-mi plac traversarile iar in descrierea pe care o am nu specifica ca ar incepe lungimea cu o traversare. Si ma gandesc ca e un lucru destul de important, din moment ce orice alpinist se asteapta sa continue drept in sus fiecare lungime. In descriere specifica doar ca e o lungime intortocheata, care merge putin spre stanga, ulterior dreapta, se revine spre stanga ca in final sa iasa in sus pe marea traversare si sa se mearga mult spre dreapta. Citind descrierea sunt convins ca am luat decizia buna si plec in sus spre arcada. Urc un mic bloc vertical unde gasesc deja un piton ascuns, il asigur si fiind deja si mai increzator ca merg pe unde trebuie, urc mai departe fara sa ma opresc sa mai analizez terenul. Ma opresc putin mai sus, cand pitonul asigurat e cam la 1m sub mine, pentru ca fisura pe care am urcat se termina - cam brusc. Putin in stanga si mai sus incepe o alta fisura, care m-ar putea conduce catre arcada, la baza careia e un piton. Pare simplu, doar ca fisura din stanga mea, este orientata cu deschiderea spre mine, fix in sens opus fata de cum e fisura pe care sunt acum. In plus terenul e surplombat usor. Cat timp am stat sa ma gandesc cum sa abordez situatia, deja mana stanga din fisura incepe sa ma doara. Imi aduc aminte ca trebuie sa fac ceva, si primul lucru pe care-l fac este sa schimb mana si sa intepenesc mana dreapta in fisura. Dar nu stau bine, nu e o pozitie naturala, si simt ca ma consum prea mult. Pun inapoi mana stanga in fisura, stau bine din nou, dar mana nu e odihnita. Ma uit la picioare si vad pitonul sub mine la 1m si prin cap incepe sa se contureze ideea ca as putea sa cad. Fug repede ganduri, ca stau doar intr-un singur piton, batut intr-o fisura, la 5m peste regrupare. Sangele se infierbanta si da navala in tot corpul, inima creste ritmul si pulseaza apasat, iar gandurile imi ineaca ratiunea. Mai schimb o data mana si incep sa respir adanc. E clar ca nu mai pot sa stau aici prea mult, iar sa descatar s-ar putea sa fie mai dificil decat e sa plec mai departe. Incerc sa stau cat mai mult cu mana dreapta in fisura, pentru ca voi avea nevoie de stanga odihnita - cu ea trebuie sa prind cealalta fisura. Mai schimb o data mainile scurt pentru a-mi mai odihni si mana dreapta, dupa care cu dreapta intepenita in fisura, incep sa-mi mut centrul de greutate, prin miscarea bazinului si extensia picioarelor si sa ma aplec spre stanga pana in punctul in care pot sa prind cealalta fisura cu mana stanga. Stau cu mana stanga in fisura din stanga mea, si cu dreapta in fisura din dreapta, intr-o pozitie ce aduce cu a unui om care incearca sa deschida usile liftului prin fortare. Doar ca aceste usi se afla la 1m una de alta. Stau intr-o tensiune obositoare, timp in care imi schimb pozitia picioarelor, astfel incat sa pot sa-mi eliberez mana dreapta din fisura. Reusesc, si prind noua fisura cu mana dreapta, si intru intr-o pozitie normala. Putin mai sus prind un "maner" de stanca care imi permite sa montez o asigurare mobila dupa care mai urc cativa metri si ating pitonul din arcada. Nu-mi vine sa cred cat de la limita am simtit acest pas si tot stau sa ma intreb cum puteam sa-l abordez mai bine, mai usor si mai in siguranta. Totusi, aceasta lungime cu "Fisura ascunsa" nu este cotata decat 5+! Consider ca nu am reactionat psihic corect si ca pasul nu era chiar atat de tare, ma linistesc si continui sa urc pe fisura de sub aceasta arcada mica. Aici sunt cateva pitoane incat sa fie totul in siguranta iar arcada ma duce undeva in stanga, dupa care urcand drept in sus pe o zona usoara dar fara pitoane, ajung in brana de la "Marea Traversare". Pe brana merg spre dreapta si mai gasesc 1-2 pitoane, pana ating regruparea marcata de 2 spituri. Vine si Adi si ii povestesc ca am avut ceva emotii la trecerea de pe o fisura pe alta! El rade si imi spune "Doar acolo ai avut emotii?!"; este si el de parere ca a fost o lungime cam tare. Ulterior, aveam sa aflam amandoi, citind o descriere de a lui Bivuac, ca lungimea fisurii ascunse, porneste printr-o traversare spre dreapta direct din regrupare! Si Rudi, avea sa ma intrebe la cateva zile dupa traseu, daca am nimerit fisura ascunsa si ii spun ca nu stiu sigur, dar ii povestesc ca am mers drept in sus si am avut mari emotii. Imi confirma ca tot asa merge si el si tot cu emotii trece, si ca nu pe acolo e Fisura Ascunsa! Ca sa vezi...
Am ajuns amandoi in regruparea din "Marea traversare", locul de unde se despart multe trasee. Fisura Albastra este atat de aproape incat simt ca pot sa pun mana pe ea! In stanga, deasupra noastra, fisura se ridica impresionant, pentru alti ~150m. Dupa atata munca, ne simtim ca niste furnici - si chiar asta suntem, aflati abia la mijlocul uriasului perete de peste 350m. Caldura puternica si efortul depus pana acum, adunate la setea cu care am intrat in traseu, ne-au deshidratat puternic. Desi am incercat sa beau apa foarte rational, cate 2 guri la doua regrupari, de data asta sunt invins. Nu mai reusesc sa-mi stapanesc setea, iar capul ma doare, am reactii intarziate si ma simt obosit. De cand stau in regrupare am baut 4 guri de apa si tot imi este sete. Hotaram repede ca este mult prea cald, si avem mult prea putina apa la noi! Traseul se continua pentru inca alte 5 lungimi, mai dificile iar odata ajunsi in varf, urmeaza o retragere lunga, dificila si foarte expusa. Sunt prezente toate ingredientele pentru a deveni "statistica", vorba lui Adi! Cu parere de rau si initial nefiind foarte convins, poate tocmai din cauza ca nu mai rationam prea lucid, hotaram sa ne dam jos prin 3 rapeluri lungi. Bem aproape toata apa pe care o mai avem (in acel moment mai aveam cam 1/3 din cantitatea initiala). Este fantastic ce poate face o gura de apa in plus. Imi revin suficient pentru a pregati retragerea in siguranta. Avem la noi doua semicorzi de 60m si sunt convins ca ne descurcam. Adi este putin sceptic, si vrea sa coboram din regrupare in regrupare. Eu sunt convins ca primul rapel il pot face pana in regruparea de sub Ruine. Tocmai de aceea plec eu pe primul rapel pe care il fac ca de manual cu nod machard pentru siguranta. Ajung in regrupare cu bine, dar la limita intr-adevar; mai am cam 3m de coarda. Pe urmatorul rapel coboara Adi, incurajat de faptul ca am reusit sa coboram 2 lungimi dintr-un rapel. Ii recomand sa incerce sa ajunga la prima regrupare dinainte hornului. Adi atinge regruparea, cu fix ultimul metru de coarda disponibil. Nodurile de la capatul corzilor, ajung aproape de nodul machard! Ultimul rapel il fac eu si incerc sa ajung direct jos, sub bolovan. Adi e din nou sceptic, dar reusim sa ajungem acolo, din nou la limita. Semicorzile de 60m s-au dovedit o alegere excelenta!
Ne strangem echipamentul cu greu. Nu mai avem nici o picatura de apa. Incerc sa mananc un baton sa mai prind energie, dar nu pot sa-l mestec. Nu am saliva, si abia atunci realizez ca e imposibil sa mananci ceva in aceasta situatie! Pur si simplu, e imposibil biologic - ti se opreste mancarea in gat! Ma chinui sa scuip batonul care nu vrea sa se duca la vale pe gat. Doamne, nu-mi inchipuiam ca pot sa ajung intr-un asemenea hal de deshidratare...
Pornim pe poteca spre refugiu. Din baza circului, poteca urca o panta pana la fereastra dintre stanci. Panta mi se pare un purgatoriu, sansa mea spre a scapa si a ajunge la apa. Ma lupt sa urc si ma opresc la fiecare doi pasi. Stiu ca in acest moment din cauza deshidratarii, sangele se ingroasa, tensiunea creste, iar capacitatea de efort poate sa scada cu mai mult de jumatate. Ma tot minunez cat de "prosti" am putut fi! Am luat la noi aceeasi cantitate de apa, cat am avut nevoie in Fluturele de piatra, doar ca acel traseu are doar 6LC, practic de doua ori mai scurt si in plus atunci era frig si innorat. Incerc sa ma mai motivez inca o data in dreptul pasajelor expuse, pentru ca in prealabil pe poteca lina m-am impiedicat de vreo doua ori. Imi adun toate fortele si ne incurajam unul pe altul sa trecem foarte atenti pasajul expus. Ajungem La Panda si continuam sa mergem, aproape din inertie. Realizam ca acum coboram pe poteca buna si incercam sa ne dam seama unde am gresit, de nu am prins la urcare aceasta poteca. Dar suntem prea "absenti" ca sa putem sa ne mai concentram. Adi incepe si el sa acuze puternic lipsa apei - il doare foarte tare capul. Ajungem la refugiu, si multumim cerului pentru cei doi baieti care au carat 8l de apa si cu care ne-am intalnit dimineata pe drum. Fara ei, am mai fi fost nevoiti sa mai coboram inca 20min pana la izvorul Costila, care oricum este aproape secat. Am baut multa apa...foarte multa apa. In 30-45 min cat am zabovit pe dalele din fata refugiului am baut fiecare aproape 2l de apa! Ne-am si culcat acolo, pe dalele reci si aproape ca am adormit. Ne-am ridicat dupa ~25min de motaiala si parca eram alti oameni. Radeam, eram in forma maxima si ma simteam ca as putea sa urc iar in Lespezi daca ar mai fi fost timpul si locul. Pornim spre Busteni, dupa ce lasam apa care a mai ramas in refugiu si mai multumim o data cerului ca ni i-a scos in cale pe cei doi timisoreni! Coboram amandoi in alergare, debordand de energie! Este incredibil ce diferenta face apa; in aceste momente realizezi cat de fantastic este corpul omenesc si faptul ca functioneaza exact ca o masinarie. Atat timp cat il alimentezi, functioneaza la parametri asteptati!
Cand merg la munte in timpul saptamanii imi aduc aminte de facultate si este un sentiment tare placut. Acel sentiment de libertate care iti lasa impresia ca poti sa zbori! Si parca am zburat, pentru ca la 9 si 15 min dimineata suntem la refugiul Costila, Adi cu mine. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti din Timisoara. Erau sus la Costila tocmai de luni si au catarat diverse trasee, incercand unele chiar in Peretele Vaii Albe. Nu am inteles clar daca au reusit sau nu sa urce in perete. Din vorba in vorba ne spun ca au urcat ei la refugiu 8l de apa si ca nu mai e nevoie sa luam noi apa de la izvorul din poteca. Le-am multumit si am continuat sa urcam. Noi avem fiecare la noi 0.5l de apa fiecare. Un cer senin anunta o zi excelenta pentru catarat. Eu insist pe langa Adi sa trecem pe la refugiu sa bem niste apa inainte sa plecam spre Valea Alba. Cu greu, reusesc sa-l conving in cele din urma si iata-ne ajunsi la refugiu.
Inauntru, intr-adevar cum au spus baietii, sunt vreo 3 bidoane, din care unul mare de 5l, pline ochi cu apa. Apa au carat-o tocmai din izvorul din Valea Alba, pentru ca izvorul din poteca spre Costila este aproape secat si apa este statuta si murdara. Imi era destul de cald si am transpirat serios - poate am si fortat urcarea rapida si acesta este motivul pentru care imi este foarte sete. Incerc sa beau cat mai multa apa, dar nu intra prea mult in mine. Nu mai zabovim si plecam spre circurile Vaii Albe. Traversam Valea Costilei si nu apucam poteca in sus spre Tancul Mic, ci mergem drept inainte (nu in jos, spre Busteni). Adi a mai fost o data in circuri, dar nu mai tine minte exact cum a ajuns. Poteca coboara lin, dar pe o distanta lunga - aproximativ 10min coboram intr-una. Adi este nemultumit fiind convins ca am gresit deja drumul, iar faptul ca suntem contra timp nu face decat sa ne provoace neliniste. Traseul pe care vrem sa-l parcurgem este unul foarte lung, de 10 lungimi de coarda si strabate aproape tot peretele Vaii Albe, cel mai mare perete din tara. Este dificil de urcat intr-o singura zi direct din Busteni si de coborat in aceeasi zi inapoi in oras. Trebuie sa mergi struna, fara sa pierzi timp si fara nici o ezitare. Iar pentru noi, lucrurile par sa se complice. Totusi nu dezarmam - e clar am gresit poteca, dar nu e timp sa ne intoarcem. Trebuie sa dregem busuiocul din mers; tocmai cand eram convinsi ca am coborat mult prea mult, poteca incepe sa urce. In scurt timp ajungem la o muchie, un fel de creasta impadurita si Adi da directia - urmam creasta asta drept in sus si ajungem La Panda, un "checkpoint" obligatoriu daca vrei sa ajungi cu bine in circurile Vaii Albe. Poteca spre circuri nu este chiar o plimbare, iar pe timpul iernii este una chiar periculoasa. Asadar avem nevoie de atentie sporita. Urcam pieptis si anevoios pe muchia impadurita fara sa urmarim vreo poteca. Trecem anumite pasaje aproape verticale, urcand pe radacini de brazi sau ajutandu-ne de mici braduti verzi. Ne apropiem evident de capatul muchiei, si nu se distinge nimic in sus, decat padurea nesfarsita. La un moment dat atingem un punct de belvedere in partea noastra stanga, de unde vedem Caraimanul. Adi e contrariat, deoarece punctul clasic de belvedere de pe poteca spre circuri este dupa punctul La Panda, iar noi nu am trecut pe acolo. Decidem sa mai urcam spre un punct unde padurea se mai rareste si lasa loc unei mici poienite intre copaci. De acolo Adi porneste oblic dreapta, trece un valcel deschis, unde soarele ne toropeste, si dupa ce urca versantul drept, ajunge cu mare noroc La Panda. Ura! Toata ambitia noastra de a nu ne da batuti, dupa ce era clar ca am ratacit poteca, a dat roade! Ajungem in poteca buna si nu parem sa fi pierdut timp - am tras tare pe acea muchie si suntem inca in carti. Continuam spre stanga pe poteca lasand La Panda in urma noastra si in scurt timp ajungem si la binecunoscutul punct de belvedere, prezentat de orice autor in descrierea drumului catre circurile Vaii Albe. De aici admiram in toata splendoarea sa Caraimanul cu crucea eroilor, Albisoarele si Valea Alba. Intr-adevar, din acest punct privelistea este cu mult mai frumoasa, decat din precedentul punct de belvedere care ne-a zapacit pe noi. Nu stam mult sa admiram si continuam pe poteca. Urmeaza doua zone extrem de expuse, in care un singur pas gresit te arunca sute de metri in gol in Valea Alba. Vara este suficient sa mergi cu mare atentie, dar nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa treci iarna pe acolo. Dupa ce mai depasim o fereastra intre stanci, aflata imediat dupa al doilea punct expus al potecii, in fata noastra se deschid circurile Vaii Albe si peretele cu acelasi nume se ridica amenintator. Cand ma uit in sus ma apuca ameteala si trebuie sa ma tin de un copac, altfel simt ca-mi pierd echilibrul. Doamne cat de mare este! Ai impresia ca nu se mai sfarseste. Dar suficient cu contemplarea! Nu vreau sa ma las impresionat si sa mi se inmoaie genunchii, asa ca mergem mai departe spre bolovanul din circul 1. De acolo pleaca majoritatea traseelor din sectiunea inferioara, cea mai frecventata, a peretelui Vaii Albe: Memorialul Emilian Cristea, Fisura Albastra a Mosului si Directa, Sperantei, Sarutul Pamantului, Diedrul Pupezei - toate trasee extrem de dificile, cotate cu valorile maxime ale scalei 6A / 6B, unele dintre ele fiind cu siguranta in top 5! Tot de acolo porneste si traseul nostru, Traseul Lespezilor, cotat 5A si imparte primele 5 LC comune cu majoritatea traseelor enumerate mai sus. Practic abia din "marea traversare" se separa majoritatea traseelor din circul 1. Rad cu Adi la gandul ca vom parcurge primele 5 LC din Fisura Albastra!
Ajungem in sfarsit la bolovan si incep sa realizez cat de cald este. Soarele bate cu putere si ne va insoti pe tot traseul, pentru ca peretele are o orientare sudica. Imi este sete!
Tragem la sorti si eu castig prima lungime. Ma uit pe descriere si vad ca trebuie mers oblic pe brane de iarba pana se ajunge la un horn. Vad destul de clar linia branelor si hornul asa ca plec. Nu gasesc nici o asigurare pentru cam 15m, dupa care apare un piton cu inel mare. Pana in regrupare mai gasesc 1-2 pitoane, iar regruparea o ating la cam 5m inainte de horn, formata din doua spituri cu lant. Pe horn pleaca Adi cap si merge foarte bine. In horn exista cateva pitoane si 1-2 spituri, iar in locurile unde Adi a considerat ca e nevoie a reusit sa mai monteze si 2 nuci. Hornul poate fi catarat destul de usor la liber, iar fix in locurile dificile sunt pitoanele sau spiturile si pot fi depasite problemele. Din regrupare hornul arata destul de urat, fiind lung si totodata adanc - peretii hornului sunt inalti iar catararea se desfasoara in partea superioara si nu-ti doresti sa aluneci si sa fii inghitit. Adi regrupeaza la cativa metri dupa horn la baza terenului de fotbal, inainte de primii braduti. Este o regrupare solida si comfortabila. Lungimea a 3a imi revine mie si urc spre braduti in ideea de a asigura cu un anou. Nu are nici un rost sa incerc, deoarece bradutii nu sunt ferm intepeniti in pamant. I-am miscat putin, si deja pareau sa iasa cu tot cu radacina din pamant, incat am considerat ca nu merita deranjul; stricam bradutii si tot nu ma protejam. Trecerea peste terenul de fotbal nu este dificila sau expusa. Desi nu este nici o asigurare si nici nu ai unde sa pui ceva (decat sa bati un tarus in pamant), terenul este aproape drept si foarte mare. Cu toate acestea merg foarte incet si atent pana ajung la perete unde exista un spit pe care il asigur. Continui cu o traversare pe la baza peretelui si pe parcurs mai gasesc 1-2 spituri pana in regrupare. Lungimea este foarte lunga, corzile de 60m fiind aproape intinse cand am atins regruparea, aflata la capatul traversarii, sub "Ruine". Regruparea este noua, pe spituri cu lant si se afla cu 2m sub cea veche care este inca prezenta. Lungimea a 4a continua drept in sus, initial pe niste blocuri mari si compacte, dar curand intra intr-o zona pamantoasa, friabila. Adi merge cap pe lungime si simte mult mai puternic decat mine, cat de friabila este lungimea. A ramas cu un "radio" in mana, pe care l-a asezat la loc si l-a ocolit cu grija. Finalul lungimii parcurge un diedru cu un unghi destul de larg si cu fete spalate. Nu este foarte dificil, dar necesita o atentie sporita si miscari mai tensionate. Adi a reusit sa monteze ceva nuci pe aceasta lungime si chiar si un anou trecut printr-o clepsidra. Astfel incat m-am simtit foarte in siguranta pe aceasta lungime friabila. Regruparea este tot una noua pe spituri, si ne inspira foarte mare incredere. In lungimea a 5a plec eu cap si urmeaza sa trec renumita "Fisura asunsa"; nimeni nu stie unde e, cum arata, pentru ca - vorba aia, e ascunsa. In regrupare, ma intrebam cu Adi daca diedrul acela larg, nu o fi fost Fisura ascunsa, pentru ca prin mijlocul lui era o foarte mica fisura, impracticabila pentru escalada; si poate tocmai de aici ii vine si numele. Din regrupare, se vede un piton in dreapta mult, iar pentru a-l atinge ar trebui sa traversez mai bine de 5m. In sus nu vad pitoane in imediata apropiere, dar vad o arcada la baza careia dibuiesc un piton si parca mai e unul pe la mijlocul ei. Adi imi recomanda sa ma duc in dreapta; eu prefer sa merg in sus, pentru ca nu-mi plac traversarile iar in descrierea pe care o am nu specifica ca ar incepe lungimea cu o traversare. Si ma gandesc ca e un lucru destul de important, din moment ce orice alpinist se asteapta sa continue drept in sus fiecare lungime. In descriere specifica doar ca e o lungime intortocheata, care merge putin spre stanga, ulterior dreapta, se revine spre stanga ca in final sa iasa in sus pe marea traversare si sa se mearga mult spre dreapta. Citind descrierea sunt convins ca am luat decizia buna si plec in sus spre arcada. Urc un mic bloc vertical unde gasesc deja un piton ascuns, il asigur si fiind deja si mai increzator ca merg pe unde trebuie, urc mai departe fara sa ma opresc sa mai analizez terenul. Ma opresc putin mai sus, cand pitonul asigurat e cam la 1m sub mine, pentru ca fisura pe care am urcat se termina - cam brusc. Putin in stanga si mai sus incepe o alta fisura, care m-ar putea conduce catre arcada, la baza careia e un piton. Pare simplu, doar ca fisura din stanga mea, este orientata cu deschiderea spre mine, fix in sens opus fata de cum e fisura pe care sunt acum. In plus terenul e surplombat usor. Cat timp am stat sa ma gandesc cum sa abordez situatia, deja mana stanga din fisura incepe sa ma doara. Imi aduc aminte ca trebuie sa fac ceva, si primul lucru pe care-l fac este sa schimb mana si sa intepenesc mana dreapta in fisura. Dar nu stau bine, nu e o pozitie naturala, si simt ca ma consum prea mult. Pun inapoi mana stanga in fisura, stau bine din nou, dar mana nu e odihnita. Ma uit la picioare si vad pitonul sub mine la 1m si prin cap incepe sa se contureze ideea ca as putea sa cad. Fug repede ganduri, ca stau doar intr-un singur piton, batut intr-o fisura, la 5m peste regrupare. Sangele se infierbanta si da navala in tot corpul, inima creste ritmul si pulseaza apasat, iar gandurile imi ineaca ratiunea. Mai schimb o data mana si incep sa respir adanc. E clar ca nu mai pot sa stau aici prea mult, iar sa descatar s-ar putea sa fie mai dificil decat e sa plec mai departe. Incerc sa stau cat mai mult cu mana dreapta in fisura, pentru ca voi avea nevoie de stanga odihnita - cu ea trebuie sa prind cealalta fisura. Mai schimb o data mainile scurt pentru a-mi mai odihni si mana dreapta, dupa care cu dreapta intepenita in fisura, incep sa-mi mut centrul de greutate, prin miscarea bazinului si extensia picioarelor si sa ma aplec spre stanga pana in punctul in care pot sa prind cealalta fisura cu mana stanga. Stau cu mana stanga in fisura din stanga mea, si cu dreapta in fisura din dreapta, intr-o pozitie ce aduce cu a unui om care incearca sa deschida usile liftului prin fortare. Doar ca aceste usi se afla la 1m una de alta. Stau intr-o tensiune obositoare, timp in care imi schimb pozitia picioarelor, astfel incat sa pot sa-mi eliberez mana dreapta din fisura. Reusesc, si prind noua fisura cu mana dreapta, si intru intr-o pozitie normala. Putin mai sus prind un "maner" de stanca care imi permite sa montez o asigurare mobila dupa care mai urc cativa metri si ating pitonul din arcada. Nu-mi vine sa cred cat de la limita am simtit acest pas si tot stau sa ma intreb cum puteam sa-l abordez mai bine, mai usor si mai in siguranta. Totusi, aceasta lungime cu "Fisura ascunsa" nu este cotata decat 5+! Consider ca nu am reactionat psihic corect si ca pasul nu era chiar atat de tare, ma linistesc si continui sa urc pe fisura de sub aceasta arcada mica. Aici sunt cateva pitoane incat sa fie totul in siguranta iar arcada ma duce undeva in stanga, dupa care urcand drept in sus pe o zona usoara dar fara pitoane, ajung in brana de la "Marea Traversare". Pe brana merg spre dreapta si mai gasesc 1-2 pitoane, pana ating regruparea marcata de 2 spituri. Vine si Adi si ii povestesc ca am avut ceva emotii la trecerea de pe o fisura pe alta! El rade si imi spune "Doar acolo ai avut emotii?!"; este si el de parere ca a fost o lungime cam tare. Ulterior, aveam sa aflam amandoi, citind o descriere de a lui Bivuac, ca lungimea fisurii ascunse, porneste printr-o traversare spre dreapta direct din regrupare! Si Rudi, avea sa ma intrebe la cateva zile dupa traseu, daca am nimerit fisura ascunsa si ii spun ca nu stiu sigur, dar ii povestesc ca am mers drept in sus si am avut mari emotii. Imi confirma ca tot asa merge si el si tot cu emotii trece, si ca nu pe acolo e Fisura Ascunsa! Ca sa vezi...
Am ajuns amandoi in regruparea din "Marea traversare", locul de unde se despart multe trasee. Fisura Albastra este atat de aproape incat simt ca pot sa pun mana pe ea! In stanga, deasupra noastra, fisura se ridica impresionant, pentru alti ~150m. Dupa atata munca, ne simtim ca niste furnici - si chiar asta suntem, aflati abia la mijlocul uriasului perete de peste 350m. Caldura puternica si efortul depus pana acum, adunate la setea cu care am intrat in traseu, ne-au deshidratat puternic. Desi am incercat sa beau apa foarte rational, cate 2 guri la doua regrupari, de data asta sunt invins. Nu mai reusesc sa-mi stapanesc setea, iar capul ma doare, am reactii intarziate si ma simt obosit. De cand stau in regrupare am baut 4 guri de apa si tot imi este sete. Hotaram repede ca este mult prea cald, si avem mult prea putina apa la noi! Traseul se continua pentru inca alte 5 lungimi, mai dificile iar odata ajunsi in varf, urmeaza o retragere lunga, dificila si foarte expusa. Sunt prezente toate ingredientele pentru a deveni "statistica", vorba lui Adi! Cu parere de rau si initial nefiind foarte convins, poate tocmai din cauza ca nu mai rationam prea lucid, hotaram sa ne dam jos prin 3 rapeluri lungi. Bem aproape toata apa pe care o mai avem (in acel moment mai aveam cam 1/3 din cantitatea initiala). Este fantastic ce poate face o gura de apa in plus. Imi revin suficient pentru a pregati retragerea in siguranta. Avem la noi doua semicorzi de 60m si sunt convins ca ne descurcam. Adi este putin sceptic, si vrea sa coboram din regrupare in regrupare. Eu sunt convins ca primul rapel il pot face pana in regruparea de sub Ruine. Tocmai de aceea plec eu pe primul rapel pe care il fac ca de manual cu nod machard pentru siguranta. Ajung in regrupare cu bine, dar la limita intr-adevar; mai am cam 3m de coarda. Pe urmatorul rapel coboara Adi, incurajat de faptul ca am reusit sa coboram 2 lungimi dintr-un rapel. Ii recomand sa incerce sa ajunga la prima regrupare dinainte hornului. Adi atinge regruparea, cu fix ultimul metru de coarda disponibil. Nodurile de la capatul corzilor, ajung aproape de nodul machard! Ultimul rapel il fac eu si incerc sa ajung direct jos, sub bolovan. Adi e din nou sceptic, dar reusim sa ajungem acolo, din nou la limita. Semicorzile de 60m s-au dovedit o alegere excelenta!
Ne strangem echipamentul cu greu. Nu mai avem nici o picatura de apa. Incerc sa mananc un baton sa mai prind energie, dar nu pot sa-l mestec. Nu am saliva, si abia atunci realizez ca e imposibil sa mananci ceva in aceasta situatie! Pur si simplu, e imposibil biologic - ti se opreste mancarea in gat! Ma chinui sa scuip batonul care nu vrea sa se duca la vale pe gat. Doamne, nu-mi inchipuiam ca pot sa ajung intr-un asemenea hal de deshidratare...
Pornim pe poteca spre refugiu. Din baza circului, poteca urca o panta pana la fereastra dintre stanci. Panta mi se pare un purgatoriu, sansa mea spre a scapa si a ajunge la apa. Ma lupt sa urc si ma opresc la fiecare doi pasi. Stiu ca in acest moment din cauza deshidratarii, sangele se ingroasa, tensiunea creste, iar capacitatea de efort poate sa scada cu mai mult de jumatate. Ma tot minunez cat de "prosti" am putut fi! Am luat la noi aceeasi cantitate de apa, cat am avut nevoie in Fluturele de piatra, doar ca acel traseu are doar 6LC, practic de doua ori mai scurt si in plus atunci era frig si innorat. Incerc sa ma mai motivez inca o data in dreptul pasajelor expuse, pentru ca in prealabil pe poteca lina m-am impiedicat de vreo doua ori. Imi adun toate fortele si ne incurajam unul pe altul sa trecem foarte atenti pasajul expus. Ajungem La Panda si continuam sa mergem, aproape din inertie. Realizam ca acum coboram pe poteca buna si incercam sa ne dam seama unde am gresit, de nu am prins la urcare aceasta poteca. Dar suntem prea "absenti" ca sa putem sa ne mai concentram. Adi incepe si el sa acuze puternic lipsa apei - il doare foarte tare capul. Ajungem la refugiu, si multumim cerului pentru cei doi baieti care au carat 8l de apa si cu care ne-am intalnit dimineata pe drum. Fara ei, am mai fi fost nevoiti sa mai coboram inca 20min pana la izvorul Costila, care oricum este aproape secat. Am baut multa apa...foarte multa apa. In 30-45 min cat am zabovit pe dalele din fata refugiului am baut fiecare aproape 2l de apa! Ne-am si culcat acolo, pe dalele reci si aproape ca am adormit. Ne-am ridicat dupa ~25min de motaiala si parca eram alti oameni. Radeam, eram in forma maxima si ma simteam ca as putea sa urc iar in Lespezi daca ar mai fi fost timpul si locul. Pornim spre Busteni, dupa ce lasam apa care a mai ramas in refugiu si mai multumim o data cerului ca ni i-a scos in cale pe cei doi timisoreni! Coboram amandoi in alergare, debordand de energie! Este incredibil ce diferenta face apa; in aceste momente realizezi cat de fantastic este corpul omenesc si faptul ca functioneaza exact ca o masinarie. Atat timp cat il alimentezi, functioneaza la parametri asteptati!
P.S. 1 - În retrospectivă, 25 august 2011 a fost cea mai călduroasă zi din întregul an 2011, conform datelor înregistrate de stațiile meteorologice.
P.S. 2 - Pe 2 august 2012, am revenit în "Traseul lespezilor" și am reușit să îl urcăm și să ne întoarcem acasă în siguranță, pornind din București și înapoi într-o singură zi. A fost o aventură de neuitat.
- ora 4.15 trezirea
- ora 5.15 intâlnit cu Adi și plecat spre Bușteni
- ora 7.30 ajuns în Bușteni
- ora 8.00 plecat spre traseu
- ora 11.00 ajuns în circul 1
- ora 11.30 început traseul
- ora 19.40 terminat traseul
- ora 20.00 început coborârea - nu am ales varianta Brâna Aeriană, ci am mers spre Valea Albă
- ora 20.20 ne dăm seama ca e prea departe și ne este și foarte sete (vechea problemă)
- ora 20.45 ajungem la Babele să bem apă, fix înainte de închidere
- ora 21.15 plecăm de la Babele spre Bușteni pe Jepii mici
- ora 21.45 întâlnire nocturnă cu ursul, puțin mai jos de cabana Caraiman - freak out
- ora 23.15 ajuns în Bușteni după ce tot drumul am făcut tărăboi, am urlat, am suflat în fluier
- ora 02.00 ajuns în București în pat 🙂
La finalul traseului, pe 02.08.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu