joi, 25 august 2011

Traseul Lespezi

Schita traseului Lespezi 5A, 6+, 5 A0, 10 LC
luata de pe site-ul lui Bivuac
Fotografia peretelui Vaii Albe, Circul 1
luata de pe site-ul lui Bivuac
Joi 25 August 2011, poate fi inceputul realizarii unui vis. Un vis care s-a urzit in copilarie in Cheile Bicazului, a prins aripi in adolescenta in abrupturile Ceahlaului si s-a conturat in facultate, intr-o dimineata rece de iarna in Busteni, la poalele Bucegilor, cand am admirat Fisura Albastra scaldata in razele diminetii. Dupa multi ani, iata ca ne hotaram in sfarsit sa mergem in peretele Vaii Albe si sa urcam un traseu, aflat in imediata apropiere a Fisurii Albastre. Practic vom fi la mai putin de 50m de acest traseu emblematic, care ramane pentru noi, inca un vis.
Cand merg la munte in timpul saptamanii imi aduc aminte de facultate si este un sentiment tare placut. Acel sentiment de libertate care iti lasa impresia ca poti sa zbori! Si parca am zburat, pentru ca la 9 si 15 min dimineata suntem la refugiul Costila, Adi cu mine. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti din Timisoara. Erau sus la Costila tocmai de luni si au catarat diverse trasee, incercand unele chiar in Peretele Vaii Albe. Nu am inteles clar daca au reusit sau nu sa urce in perete. Din vorba in vorba ne spun ca au urcat ei la refugiu 8l de apa si ca nu mai e nevoie sa luam noi apa de la izvorul din poteca. Le-am multumit si am continuat sa urcam. Noi avem fiecare la noi 0.5l de apa fiecare. Un cer senin anunta o zi excelenta pentru catarat. Eu insist pe langa Adi sa trecem pe la refugiu sa bem niste apa inainte sa plecam spre Valea Alba. Cu greu, reusesc sa-l conving in cele din urma si iata-ne ajunsi la refugiu.
Inauntru, intr-adevar cum au spus baietii, sunt vreo 3 bidoane, din care unul mare de 5l, pline ochi cu apa. Apa au carat-o tocmai din izvorul din Valea Alba, pentru ca izvorul din poteca spre Costila este aproape secat si apa este statuta si murdara. Imi era destul de cald si am transpirat serios - poate am si fortat urcarea rapida si acesta este motivul pentru care imi este foarte sete. Incerc sa beau cat mai multa apa, dar nu intra prea mult in mine. Nu mai zabovim si plecam spre circurile Vaii Albe. Traversam Valea Costilei si nu apucam poteca in sus spre Tancul Mic, ci mergem drept inainte (nu in jos, spre Busteni). Adi a mai fost o data in circuri, dar nu mai tine minte exact cum a ajuns. Poteca coboara lin, dar pe o distanta lunga - aproximativ 10min coboram intr-una. Adi este nemultumit fiind convins ca am gresit deja drumul, iar faptul ca suntem contra timp nu face decat sa ne provoace neliniste. Traseul pe care vrem sa-l parcurgem este unul foarte lung, de 10 lungimi de coarda si strabate aproape tot peretele Vaii Albe, cel mai mare perete din tara. Este dificil de urcat intr-o singura zi direct din Busteni si de coborat in aceeasi zi inapoi in oras. Trebuie sa mergi struna, fara sa pierzi timp si fara nici o ezitare. Iar pentru noi, lucrurile par sa se complice. Totusi nu dezarmam - e clar am gresit poteca, dar nu e timp sa ne intoarcem. Trebuie sa dregem busuiocul din mers; tocmai cand eram convinsi ca am coborat mult prea mult, poteca incepe sa urce. In scurt timp ajungem la o muchie, un fel de creasta impadurita si Adi da directia - urmam creasta asta drept in sus si ajungem La Panda, un "checkpoint" obligatoriu daca vrei sa ajungi cu bine in circurile Vaii Albe. Poteca spre circuri nu este chiar o plimbare, iar pe timpul iernii este una chiar periculoasa. Asadar avem nevoie de atentie sporita. Urcam pieptis si anevoios pe muchia impadurita fara sa urmarim vreo poteca. Trecem anumite pasaje aproape verticale, urcand pe radacini de brazi sau ajutandu-ne de mici braduti verzi. Ne apropiem evident de capatul muchiei, si nu se distinge nimic in sus, decat padurea nesfarsita. La un moment dat atingem un punct de belvedere in partea noastra stanga, de unde vedem Caraimanul. Adi e contrariat, deoarece punctul clasic de belvedere de pe poteca spre circuri este dupa punctul La Panda, iar noi nu am trecut pe acolo. Decidem sa mai urcam spre un punct unde padurea se mai rareste si lasa loc unei mici poienite intre copaci. De acolo Adi porneste oblic dreapta, trece un valcel deschis, unde soarele ne toropeste, si dupa ce urca versantul drept, ajunge cu mare noroc La Panda. Ura! Toata ambitia noastra de a nu ne da batuti, dupa ce era clar ca am ratacit poteca, a dat roade! Ajungem in poteca buna si nu parem sa fi pierdut timp - am tras tare pe acea muchie si suntem inca in carti. Continuam spre stanga pe poteca lasand La Panda in urma noastra si in scurt timp ajungem si la binecunoscutul punct de belvedere, prezentat de orice autor in descrierea drumului catre circurile Vaii Albe. De aici admiram in toata splendoarea sa Caraimanul cu crucea eroilor, Albisoarele si Valea Alba. Intr-adevar, din acest punct privelistea este cu mult mai frumoasa, decat din precedentul punct de belvedere care ne-a zapacit pe noi. Nu stam mult sa admiram si continuam pe poteca. Urmeaza doua zone extrem de expuse, in care un singur pas gresit te arunca sute de metri in gol in Valea Alba. Vara este suficient sa mergi cu mare atentie, dar nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa treci iarna pe acolo. Dupa ce mai depasim o fereastra intre stanci, aflata imediat dupa al doilea punct expus al potecii, in fata noastra se deschid circurile Vaii Albe si peretele cu acelasi nume se ridica amenintator. Cand ma uit in sus ma apuca ameteala si trebuie sa ma tin de un copac, altfel simt ca-mi pierd echilibrul. Doamne cat de mare este! Ai impresia ca nu se mai sfarseste. Dar suficient cu contemplarea! Nu vreau sa ma las impresionat si sa mi se inmoaie genunchii, asa ca mergem mai departe spre bolovanul din circul 1. De acolo pleaca majoritatea traseelor din sectiunea inferioara, cea mai frecventata, a peretelui Vaii Albe: Memorialul Emilian Cristea, Fisura Albastra a Mosului si Directa, Sperantei, Sarutul Pamantului, Diedrul Pupezei - toate trasee extrem de dificile, cotate cu valorile maxime ale scalei 6A / 6B, unele dintre ele fiind cu siguranta in top 5! Tot de acolo porneste si traseul nostru, Traseul Lespezilor, cotat 5A si imparte primele 5 LC comune cu majoritatea traseelor enumerate mai sus. Practic abia din "marea traversare" se separa majoritatea traseelor din circul 1. Rad cu Adi la gandul ca vom parcurge primele 5 LC din Fisura Albastra!
Ajungem in sfarsit la bolovan si incep sa realizez cat de cald este. Soarele bate cu putere si ne va insoti pe tot traseul, pentru ca peretele are o orientare sudica. Imi este sete!
Tragem la sorti si eu castig prima lungime. Ma uit pe descriere si vad ca trebuie mers oblic pe brane de iarba pana se ajunge la un horn. Vad destul de clar linia branelor si hornul asa ca plec. Nu gasesc nici o asigurare pentru cam 15m, dupa care apare un piton cu inel mare. Pana in regrupare mai gasesc 1-2 pitoane, iar regruparea o ating la cam 5m inainte de horn, formata din doua spituri cu lant. Pe horn pleaca Adi cap si merge foarte bine. In horn exista cateva pitoane si 1-2 spituri, iar in locurile unde Adi a considerat ca e nevoie a reusit sa mai monteze si 2 nuci. Hornul poate fi catarat destul de usor la liber, iar fix in locurile dificile sunt pitoanele sau spiturile si pot fi depasite problemele. Din regrupare hornul arata destul de urat, fiind lung si totodata adanc - peretii hornului sunt inalti iar catararea se desfasoara in partea superioara si nu-ti doresti sa aluneci si sa fii inghitit. Adi regrupeaza la cativa metri dupa horn la baza terenului de fotbal, inainte de primii braduti. Este o regrupare solida si comfortabila. Lungimea a 3a imi revine mie si urc spre braduti in ideea de a asigura cu un anou. Nu are nici un rost sa incerc, deoarece bradutii nu sunt ferm intepeniti in pamant. I-am miscat putin, si deja pareau sa iasa cu tot cu radacina din pamant, incat am considerat ca nu merita deranjul; stricam bradutii si tot nu ma protejam. Trecerea peste terenul de fotbal nu este dificila sau expusa. Desi nu este nici o asigurare si nici nu ai unde sa pui ceva (decat sa bati un tarus in pamant), terenul este aproape drept si foarte mare. Cu toate acestea merg foarte incet si atent pana ajung la perete unde exista un spit pe care il asigur. Continui cu o traversare pe la baza peretelui si pe parcurs mai gasesc 1-2 spituri pana in regrupare. Lungimea este foarte lunga, corzile de 60m fiind aproape intinse cand am atins regruparea, aflata la capatul traversarii, sub "Ruine". Regruparea este noua, pe spituri cu lant si se afla cu 2m sub cea veche care este inca prezenta. Lungimea a 4a continua drept in sus, initial pe niste blocuri mari si compacte, dar curand intra intr-o zona pamantoasa, friabila. Adi merge cap pe lungime si simte mult mai puternic decat mine, cat de friabila este lungimea. A ramas cu un "radio" in mana, pe care l-a asezat la loc si l-a ocolit cu grija. Finalul lungimii parcurge un diedru cu un unghi destul de larg si cu fete spalate. Nu este foarte dificil, dar necesita o atentie sporita si miscari mai tensionate. Adi a reusit sa monteze ceva nuci pe aceasta lungime si chiar si un anou trecut printr-o clepsidra. Astfel incat m-am simtit foarte in siguranta pe aceasta lungime friabila. Regruparea este tot una noua pe spituri, si ne inspira foarte mare incredere. In lungimea a 5a plec eu cap si urmeaza sa trec renumita "Fisura asunsa"; nimeni nu stie unde e, cum arata, pentru ca - vorba aia, e ascunsa. In regrupare, ma intrebam cu Adi daca diedrul acela larg, nu o fi fost Fisura ascunsa, pentru ca prin mijlocul lui era o foarte mica fisura, impracticabila pentru escalada; si poate tocmai de aici ii vine si numele. Din regrupare, se vede un piton in dreapta mult, iar pentru a-l atinge ar trebui sa traversez mai bine de 5m. In sus nu vad pitoane in imediata apropiere, dar vad o arcada la baza careia dibuiesc un piton si parca mai e unul pe la mijlocul ei. Adi imi recomanda sa ma duc in dreapta; eu prefer sa merg in sus, pentru ca nu-mi plac traversarile iar in descrierea pe care o am nu specifica ca ar incepe lungimea cu o traversare. Si ma gandesc ca e un lucru destul de important, din moment ce orice alpinist se asteapta sa continue drept in sus fiecare lungime. In descriere specifica doar ca e o lungime intortocheata, care merge putin spre stanga, ulterior dreapta, se revine spre stanga ca in final sa iasa in sus pe marea traversare si sa se mearga mult spre dreapta. Citind descrierea sunt convins ca am luat decizia buna si plec in sus spre arcada. Urc un mic bloc vertical unde gasesc deja un piton ascuns, il asigur si fiind deja si mai increzator ca merg pe unde trebuie, urc mai departe fara sa ma opresc sa mai analizez terenul. Ma opresc putin mai sus, cand pitonul asigurat e cam la 1m sub mine, pentru ca fisura pe care am urcat se termina - cam brusc. Putin in stanga si mai sus incepe o alta fisura, care m-ar putea conduce catre arcada, la baza careia e un piton. Pare simplu, doar ca fisura din stanga mea, este orientata cu deschiderea spre mine, fix in sens opus fata de cum e fisura pe care sunt acum. In plus terenul e surplombat usor. Cat timp am stat sa ma gandesc cum sa abordez situatia, deja mana stanga din fisura incepe sa ma doara. Imi aduc aminte ca trebuie sa fac ceva, si primul lucru pe care-l fac este sa schimb mana si sa intepenesc mana dreapta in fisura. Dar nu stau bine, nu e o pozitie naturala, si simt ca ma consum prea mult. Pun inapoi mana stanga in fisura, stau bine din nou, dar mana nu e odihnita. Ma uit la picioare si vad pitonul sub mine la 1m si prin cap incepe sa se contureze ideea ca as putea sa cad. Fug repede ganduri, ca stau doar intr-un singur piton, batut intr-o fisura, la 5m peste regrupare. Sangele se infierbanta si da navala in tot corpul, inima creste ritmul si pulseaza apasat, iar gandurile imi ineaca ratiunea. Mai schimb o data mana si incep sa respir adanc. E clar ca nu mai pot sa stau aici prea mult, iar sa descatar s-ar putea sa fie mai dificil decat e sa plec mai departe. Incerc sa stau cat mai mult cu mana dreapta in fisura, pentru ca voi avea nevoie de stanga odihnita - cu ea trebuie sa prind cealalta fisura. Mai schimb o data mainile scurt pentru a-mi mai odihni si mana dreapta, dupa care cu dreapta intepenita in fisura, incep sa-mi mut centrul de greutate, prin miscarea bazinului si extensia picioarelor si sa ma aplec spre stanga pana in punctul in care pot sa prind cealalta fisura cu mana stanga. Stau cu mana stanga in fisura din stanga mea, si cu dreapta in fisura din dreapta, intr-o pozitie ce aduce cu a unui om care incearca sa deschida usile liftului prin fortare. Doar ca aceste usi se afla la 1m una de alta. Stau intr-o tensiune obositoare, timp in care imi schimb pozitia picioarelor, astfel incat sa pot sa-mi eliberez mana dreapta din fisura. Reusesc, si prind noua fisura cu mana dreapta, si intru intr-o pozitie normala. Putin mai sus prind un "maner" de stanca care imi permite sa montez o asigurare mobila dupa care mai urc cativa metri si ating pitonul din arcada. Nu-mi vine sa cred cat de la limita am simtit acest pas si tot stau sa ma intreb cum puteam sa-l abordez mai bine, mai usor si mai in siguranta. Totusi, aceasta lungime cu "Fisura ascunsa" nu este cotata decat 5+! Consider ca nu am reactionat psihic corect si ca pasul nu era chiar atat de tare, ma linistesc si continui sa urc pe fisura de sub aceasta arcada mica. Aici sunt cateva pitoane incat sa fie totul in siguranta iar arcada ma duce undeva in stanga, dupa care urcand drept in sus pe o zona usoara dar fara pitoane, ajung in brana de la "Marea Traversare". Pe brana merg spre dreapta si mai gasesc 1-2 pitoane, pana ating regruparea marcata de 2 spituri. Vine si Adi si ii povestesc ca am avut ceva emotii la trecerea de pe o fisura pe alta! El rade si imi spune "Doar acolo ai avut emotii?!"; este si el de parere ca a fost o lungime cam tare. Ulterior, aveam sa aflam amandoi, citind o descriere de a lui Bivuac, ca lungimea fisurii ascunse, porneste printr-o traversare spre dreapta direct din regrupare! Si Rudi, avea sa ma intrebe la cateva zile dupa traseu, daca am nimerit fisura ascunsa si ii spun ca nu stiu sigur, dar ii povestesc ca am mers drept in sus si am avut mari emotii. Imi confirma ca tot asa merge si el si tot cu emotii trece, si ca nu pe acolo e Fisura Ascunsa! Ca sa vezi...
Am ajuns amandoi in regruparea din "Marea traversare", locul de unde se despart multe trasee. Fisura Albastra este atat de aproape incat simt ca pot sa pun mana pe ea! In stanga, deasupra noastra, fisura se ridica impresionant, pentru alti ~150m. Dupa atata munca, ne simtim ca niste furnici - si chiar asta suntem, aflati abia la mijlocul uriasului perete de peste 350m. Caldura puternica si efortul depus pana acum, adunate la setea cu care am intrat in traseu, ne-au deshidratat puternic. Desi am incercat sa beau apa foarte rational, cate 2 guri la doua regrupari, de data asta sunt invins. Nu mai reusesc sa-mi stapanesc setea, iar capul ma doare, am reactii intarziate si ma simt obosit. De cand stau in regrupare am baut 4 guri de apa si tot imi este sete. Hotaram repede ca este mult prea cald, si avem mult prea putina apa la noi! Traseul se continua pentru inca alte 5 lungimi, mai dificile iar odata ajunsi in varf, urmeaza o retragere lunga, dificila si foarte expusa. Sunt prezente toate ingredientele pentru a deveni "statistica", vorba lui Adi! Cu parere de rau si initial nefiind foarte convins, poate tocmai din cauza ca nu mai rationam prea lucid, hotaram sa ne dam jos prin 3 rapeluri lungi. Bem aproape toata apa pe care o mai avem (in acel moment mai aveam cam 1/3 din cantitatea initiala). Este fantastic ce poate face o gura de apa in plus. Imi revin suficient pentru a pregati retragerea in siguranta. Avem la noi doua semicorzi de 60m si sunt convins ca ne descurcam. Adi este putin sceptic, si vrea sa coboram din regrupare in regrupare. Eu sunt convins ca primul rapel il pot face pana in regruparea de sub Ruine. Tocmai de aceea plec eu pe primul rapel pe care il fac ca de manual cu nod machard pentru siguranta. Ajung in regrupare cu bine, dar la limita intr-adevar; mai am cam 3m de coarda. Pe urmatorul rapel coboara Adi, incurajat de faptul ca am reusit sa coboram 2 lungimi dintr-un rapel. Ii recomand sa incerce sa ajunga la prima regrupare dinainte hornului. Adi atinge regruparea, cu fix ultimul metru de coarda disponibil. Nodurile de la capatul corzilor, ajung aproape de nodul machard! Ultimul rapel il fac eu si incerc sa ajung direct jos, sub bolovan. Adi e din nou sceptic, dar reusim sa ajungem acolo, din nou la limita. Semicorzile de 60m s-au dovedit o alegere excelenta!
Ne strangem echipamentul cu greu. Nu mai avem nici o picatura de apa. Incerc sa mananc un baton sa mai prind energie, dar nu pot sa-l mestec. Nu am saliva, si abia atunci realizez ca e imposibil sa mananci ceva in aceasta situatie! Pur si simplu, e imposibil biologic - ti se opreste mancarea in gat! Ma chinui sa scuip batonul care nu vrea sa se duca la vale pe gat. Doamne, nu-mi inchipuiam ca pot sa ajung intr-un asemenea hal de deshidratare...
Pornim pe poteca spre refugiu. Din baza circului, poteca urca o panta pana la fereastra dintre stanci. Panta mi se pare un purgatoriu, sansa mea spre a scapa si a ajunge la apa. Ma lupt sa urc si ma opresc la fiecare doi pasi. Stiu ca in acest moment din cauza deshidratarii, sangele se ingroasa, tensiunea creste, iar capacitatea de efort poate sa scada cu mai mult de jumatate. Ma tot minunez cat de "prosti" am putut fi! Am luat la noi aceeasi cantitate de apa, cat am avut nevoie in Fluturele de piatra, doar ca acel traseu are doar 6LC, practic de doua ori mai scurt si in plus atunci era frig si innorat. Incerc sa ma mai motivez inca o data in dreptul pasajelor expuse, pentru ca in prealabil pe poteca lina m-am impiedicat de vreo doua ori. Imi adun toate fortele si ne incurajam unul pe altul sa trecem foarte atenti pasajul expus. Ajungem La Panda si continuam sa mergem, aproape din inertie. Realizam ca acum coboram pe poteca buna si incercam sa ne dam seama unde am gresit, de nu am prins la urcare aceasta poteca. Dar suntem prea "absenti" ca sa putem sa ne mai concentram. Adi incepe si el sa acuze puternic lipsa apei - il doare foarte tare capul. Ajungem la refugiu, si multumim cerului pentru cei doi baieti care au carat 8l de apa si cu care ne-am intalnit dimineata pe drum. Fara ei, am mai fi fost nevoiti sa mai coboram inca 20min pana la izvorul Costila, care oricum este aproape secat. Am baut multa apa...foarte multa apa. In 30-45 min cat am zabovit pe dalele din fata refugiului am baut fiecare aproape 2l de apa! Ne-am si culcat acolo, pe dalele reci si aproape ca am adormit. Ne-am ridicat dupa ~25min de motaiala si parca eram alti oameni. Radeam, eram in forma maxima si ma simteam ca as putea sa urc iar in Lespezi daca ar mai fi fost timpul si locul. Pornim spre Busteni, dupa ce lasam apa care a mai ramas in refugiu si mai multumim o data cerului ca ni i-a scos in cale pe cei doi timisoreni! Coboram amandoi in alergare, debordand de energie! Este incredibil ce diferenta face apa; in aceste momente realizezi cat de fantastic este corpul omenesc si faptul ca functioneaza exact ca o masinarie. Atat timp cat il alimentezi, functioneaza la parametri asteptati!


duminică, 7 august 2011

Fluturele de piatra

Pe Fluturele de piatra l-am avut in vedere si anul trecut cand am urcat la Costila cu Mke. Atunci am ales sa intram in Fisura suspendata si mai bine ca am facut asa. Tot pe fluture trebuia sa-l urc cu Adi in urma cu 2 saptamani; atunci a plouat iar eu am mers la o tura de bicla la Azuga.
Pentru weekendul 6-7 August, nu trageam mari sperante sa ajungem la munte. Andrei, piciul lui Adi tocmai implinise 1 an si era mare petrecere in cinstea lui.
Si totusi, ne-am invartit noi cumva si duminica pe 7 August urcam la Costila. Pentru mine, era deja o performanta sa ma intorc la Costila in 2 saptamani de la ultima ascensiune. Se anunta o zi superba - cer senin si cald. Cand am plecat de la masina, ma intrebam daca mai are rost sa-mi iau cu mine polardry-ul. Bine ca l-am luat; mai tarziu aveam sa-mi multumesc pentru aceasta hotarare.
De aceasta data nu am mai ascuns lucrurile sub jnepeni, ci am trecut Valcelul Pietros, in padure. Aici ne-am si echipat; suntem la mai putin de 30min de intrarea in Brana Policandrului si deja incep sa intru in "starea" de catarat. Emotiile isi fac aparitia; pentru mine urmeaza primul traseu de gradul 5B. Adi a mai urcat anul trecut cu John un 5B, a incercat chiar si un 6A; el va fi "omul" cu experienta in echipa noastra :). Planul pentru anul acesta este sa urcam si sa terminam un 6A. Astfel am ajunge foarte aproape de visul nostru de a urca Fisura Albastra. Ne-am hotarat sa urcam cate 2 trasee in fiecare luna la Costila - cam atat am putut negocia fiecare acasa :-). E bine, pentru cataratori de weekend.



Flori de colt foarte mari


Copacii unde am ascuns echipamentul




In sus pe valcelul pietros


Peretele Vulturilor
Starea de spirit este excelenta - radem in hohote si aproape am uitat ca urmeaza sa intram intr-unul din traseele emblematice ale Costilei. Ma simt destul de confortabil la ideea ca am fost chiar in acelasi perete in urma cu doar 2 weekenduri. In ultima saptamana l-am mai tras de limba pe Rudi despre traseu; in mintea mea nu imi inchipuiam ca ar trebui sa fie mare diferenta de la 5A la 5B, insa Rudi a tinut sa ma avertizeze ca este un traseu mai dificil, mai lung si cu mai multe pasaje grele de catarat. Pe de alta parte, stim ca este un traseu reamenajat - in care s-au montat spituri in regrupari.
Ajungem pe Brana mare a Policandrului, in dreptul traseului Fisura Suspendata. Pana aici stiam amandoi ce ne asteapta, de aici incolo infruntam necunoscutul :-), ce imi place chesti asta! Adi cere sa ne legam in coarda si sa-l filez pana gaseste plecarea in traseu. Si pe buna dreptate - in stanga noastra, se deschide toata Padina Vulturilor iar un pas gresit sau o mica pernita de iarba rupta te poate trimite direct in gol. Il filez din primul piton al Suspendatei, si in scurt timp ajunge la plecarea in traseu, care este marcata cu vopsea, destul de sters. Este marcata intrarea in traseul Policandrului deoarece prima lungime de coarda este comuna; traseele urmand sa se desparta la prima regrupare.
Traseul nostru are 8 lungimi de coarda clasice insa noi ne asteptam sa-l facem din 6. Lungimea a 2a si a 5a sunt cele mai dificile; este perfect, pentru ca noi vrem sa mergem cap schimbat si astfel fiecaruia ii revine o lungime "tare". La inceput tragem la sorti cine pleaca primul. De fapt, nu stiam ce tragem la sorti - doar am tras si am castigat eu :-). Imi pun pe mine buclele si mobilele - am luat la noi 5 nuci offset, 3 nuci normale, 4 frienduri si un hex mediu; ma simt "blindat". Prima lungime este un teren inierbat, intrerupt alocuri de blocuri friabile sau placi de stanca. Nu-mi plac astfel de lungimi - ultima data cand am mai parcurs un traseu de creasta cu zone friabile, am promis ca nu mai intru in nici un traseu de creasta si pana acum m-am tinut de cuvant. Dar cu lungimile astea de apropiere nu am ce sa fac; sunt singura optiune pentru a ajunge la perete si a incepe catararea propriu-siza. Ma uit la intinsa zona inierbata din fata mea - imi vine sa-mi pun mainile in cap: oricat as scruta zona din fata mea, nu reusesc sa vad nici un piton, nici o linie naturala pe unde sa merg. Ma hotarasc sa plec, cu speranta ca nu voi intra intr-o zona friabila. Ma orientez sa merg spre blocurile de piatra care par mai compacte si unde intrevad posibilitatea de a monta o nuca. Asa urc toata lungimea, iar ultima treime o urc fara sa mai pun vreo asigurare. Privind de jos de la plecare, drept in sus, pornind de undeva din partea stanga se formeaza un tavan destul de lung. Tavanul se termina chiar deasupra noastra. Din dreapta lui, coboara un bloc mare de stanca incastrat, care formeaza doua diedre de o parte si alta a sa. La baza blocului este o surplomba mica, sub care se afla prima regrupare a traseului. Acolo, la baza, am zarit doua ancore mari, noi, foarte sanatoase. Regruparea este foarte comoda pe o brana lata. Cat il astept pe Adi sa urce prima lungime, ard de nerabdare "sa-i dam mai sus"; ma tot uit spre urmatoarea lungime si nu imi este foarte clar pe unde sa continuam. Din aceasta regrupare se separa si traseul Policandrul. Dupa ce ajunge si Adi, ne uitam pe schita si hotaram ca ar trebui sa urcam prin dreapta blocului, trecand direct mica fisura surplombata. Avem la noi fotografia peretelui cu schitele traseelor desenate deasupra, care este foarte utila, pentru ca ne orientam imediat dupa marele tavan aflat la 15m deasupra, in stanga noastra.
E randul lui Adi sa plece cap. Lungimea care urmeaza este cea mai dificila tehnic. Are gradul 7-/7 la liber si depaseste la inceput o mica surplomba pentru primii 8-10m, urmand apoi linia diedrului din dreapta pentru alti ~15m. Din punctul in care ne aflam, nu reusim sa descoperim mai mult. Va vedea Adi ce va urma :-).
Soarele straluceste puternic si cerul este senin. Imi e cald si imi dau jos espadrilele. Adi pleaca. Urca usor pana la baza diedrului. Acum nu il mai vad bine, dar imi dau seama ca este greu. Merge mai incet, dar sigur. Termina diedrul, dar se pare ca a cam terminat si buclele. Ii strig sa mai recupereze din urma ce poate si sa mearga mai departe; nu ar trebui sa mai fie mult pana in regrupare, pentru ca a trecut de mult de mijlocul corzilor. Adi sta putin timp deasupra diedrului - pare sa fie o zona fara pitoane si nici nu vede regruparea. In cele din urma pleaca decis si in scurt timp nu-l mai vad. Dupa mersul corzilor imi dau seama ca a ajuns in regrupare. In tot acest timp vremea s-a schimbat in rau; norii au invaluit tot peretele, temperatura a scazut considerabil iar eu tremuram de frig, stand in picioarele goale pe pamant. In sfarsit ma striga Adi si pot sa plec. Strang repede tot ce era insirat in regrupare si plec. Merg destul de repede la inceput, venind secund si dorind sa ma incalzesc, dar ajung la diedru si incep sa pierd din elan. In prima parte a diedrului am reusit sa ma misc folosind doar stanca, dar mai sus am tras serios de bucle. Ajung la Adi care regrupase foarte comod pe o brana mica.
E randul meu acum sa plec in urmatoarea lungime, a 3a. Deasupra regruparii cam la 5m e un mic tavanel. Pentru a ajunge la tavanel, plec din regrupare, putin spre dreapta si urc pe o fisura larga formata de o placa desprinsa care ma duce direct sub tavan. Aici sunt prize foarte bune de "invers"; cu ajutorul lor trec imediat peste tavanel si ma opresc. Ma uit jos la Adi care se afla sub mine la cativa metri; nici nu e nevoie sa strig - aproape ca ii soptesc razand "Regrupat". Adi nu ma crede si pe buna dreptate - mai erau inca 10m de mers pe marea Brana Suspendata. Nu stim ce sa facem - e clar ca regruparea in care se afla Adi a fost mutata mai sus dupa reamenajare. Noi urmarind schita veche nu aveam cum sa stim si ne trezim ca regrupam din nou in 15m. Ii propun lui Adi sa continui mai departe si apoi sa fac si urmatoarea lungime, cea cu tavanul, ramanandu-i lui ultimele doua lungimi. Adi e de parere sa regrupam si sa mearga el pana sub tavan si de acolo sa plec eu. OK - regrupez si il astept pe Adi. Ajungem amandoi in regrupare si vedem pentru prima data scris cu vopsea, abia lizibil, numele traseului nostru. De aici din Brana Suspendata poti nimeri in alte trasee ca Eneida, Policandrul sau mult mai in stanga intrarea in Fisura mult dorita.
In tot acest timp, vremea isi face de cap. Norii laptosi care invaluie peretele, se dau uneori la o parte, cat sa vezi deasupra lor plafonul de nori grei aflati mult mai sus. Soarele, rareori razbeste prin norii cenusii si mai trimite cate o calda mangaiere - ce bine e. Starea de bine se termina brusc cu o rafala de vant rece si umed, care aduce inapoi norii de ceata. Daca te uiti in sus, nu vezi mare lucru - nu stii cat mai e din traseu, nu se vede creasta. Nu se vede nici macar padina de la baza!
Adi pleaca in lungimea a 4a care se anunta o lungime "linistita", fara catarare artificiala. Este in schimb destul de lunga, ~40m dar in acelasi timp o placere de escalada naturala. Fara probleme cu asigurarile, parcurgem amandoi aceasta lungime destul de repede. Pe masura ce ma apropii de regrupare, il vad pe Adi razand si incercand sa-mi strige ceva. Nu-l inteleg, asa ca mai striga inca o data din toti rarunchii "Hai mai repede, sa vezi ce te asteapta! Ai b***t-o!". Recunosc ca in acel moment nu m-am simtit prea bine. Stiam ca lungimea a 5a este dificila, iar faptul ca nu vedeam ce ma asteapta imi provoca neliniste, amplificata de incurajarile lui Adi; pulsul incepe sa se accelereze. Ajung in regrupare si ma uit in sus. Ganduri contradictorii imi strabat mintea; arata foarte frumos; da, dar pare greu; sunt spituri si voi fi in siguranta; da, dar sunt doar 3 in 15 m si tavanul e mare - daca nu ai sa poti sa treci? Am nuci si ma voi ajuta de ele; da, dar daca nu te mai tine mana sa le pui? Am sa cad; nu - asta nu e o optiune. De la Catalin Serban am invatat ca trebuie sa-mi calculez foarte bine fiecare urmatoare miscare si sa-mi iau tot timpul necesar pentru a evita sa ajung intr-o pozitie stresanta din care sa cad aproape sigur. Rabdarea, stapanirea de sine si increderea sunt cheia.
Vreau sa plec cat mai repede din regrupare, desi nu-mi vine. Am impresia ca daca mai stau un minut, nu mai plec. Ma motivez la gandul ca acum este randul meu sa duc greul. Adi a muncit mult pana acum iar eu nu am facut mai nimic! Am venit in urma, linistit si sigur, admirand floricele si bucurandu-ma de aerul tare. Nu vreau sa afisez nici un semn de neincredere; Adi este obosit si se bazeaza acum pe mine! Asta face o echipa completa! Am plecat! Pentru inceput urc un bloc de piatra desprins din perete si ajung deasupra lui ca o statuie pe un piedestal. Arunc in jurul sau un anou si puna prima asigurare; pana la primul spit mai sunt cativa metri, dar se afla pozitionat undeva mai sus si in stanga mea. Pentru a ajunge la el, trebuie sa plec de pe blocul de piatra, sa trec pe perete si sa urc pe o fisura larga - format de o alta placa. Nu e dificil, dar inca ma aflu sub vraja tavanului si nu sunt suficient de calm si de concentrat. Fac traversarea, asigur spitul si continui sa urc pe o fisura buna pana la baza tavanului, unde ma asez intr-o pozitie foarte comfortabila pe o fata cazuta si ma uit dupa un loc sa plantez o nuca. Gasesc o clepsidra si incerc sa bag un anou; este prea mica clepsidra si nu reusesc sa ghidez anoul. Imi vine ideea sa bag o nuca, in sens invers - cu bucla de otel inainte si nuca dupa si sa trec bucla prin clepsidra. Se potriveste perfect si obtin un punct de asigurare excelent chiar la baza tavanului; pun o bucla foarte lunga, pentru a evita frecarea corzii. Sunt intr-o stare de neliniste si semnele sunt vizibile - scap anoul pe care am incercat sa-l pun in clepsidra si acesta zboara lin direct pe casca lui Adi. Nu e un semn bun, trebuie sa ma controlez mai bine. Ies de sub tavan prin dreapta, parasind zona confortabila si angajandu-ma cu picioarele pe peretele expus. Ma uit la spitul de dupa tavan; as putea ajunge destul de usor la el, dar simt ca am pulsul prea mare. Ma intorc sub tavan in zona de comfort si astept sa ma linistesc; sunt putin nervos pe mine - ma asteptam sa fiu mai calm. Ma gandesc iar la anoul scapat - mie nu mi se intampla asa ceva; nu am scapat niciodata lucruri din traseu. De obicei Dimi este cel care prapadeste bucle, scarite, opturi cand merg cu el. Gandul asta ma face sa rad si ma linistesc. Acum e momentul - plec hotarat in dreapta, imi scot picioarele pe peretele expus si ma ridic. Ma intind, urc mai sus si ajung intr-o pozitie mai comoda din care pot sa asigur spitul. Mai urmeaza un spit destul de aproape si trebuie sa recunosc ca nu inteleg de ce au fost batute doua spituri dupa tavan atat de apropiate. Aici e o miscare mai complicata, pentru ca trebuie sa-mi ridic picioarele pe buza tavanului, si distanta e mare. Acum stau practic intins la maxim, pe varfuri si trebuie sa ma regrupez cu tot corpul pe 1m. Initial ma gandesc sa-mi pun un anou sa ma ajut, pentru a nu sta cu un picior in aer; ma razgandesc si reusesc sa trec fara anou. Trec de tavan, dar catararea este in continuare solicitanta, urcand pe o fata de stanca cam lipsita de prize. Incet, se domoleste, dar dispar pitoanele. Este deja un lucru clasic in Costila sa lipseasca pitoanele cu desavarsire in zonele mai usoare. Linia urmata dupa ce am depasit tavanul m-a adus undeva in dreapta, iar acum urc din nou vertical in sus. Apar ceva zone inierbate si pe nesimtite ajung intr-o zona foarte friabila. Ma uit in jos si vad doar corzile pierzandu-se in ceata, fara nici o asigurare. Drept in sus si putin spre dreapta, zaresc parca un piton - il asigur si merg mai departe putin spre stanga si in sus. Ajung intr-un punct de unde imi este aproape imposibil sa mai continui in sus. Toate pietrele pe care pun mana se misca, stau prinse intr-un echilibru instabil intr-o zona pamantoasa, brazdata pe ici si colo de iarba. In stanga mea este o fata de stanca compacta, lata de aproximativ 7 - 8 m, atipica pentru Costila - aproape spalata, parca nu ar fi conglomerat. Am doua optiuni si trebuie sa iau o decizie - fie in sus intr-o zona friabila, fie in stanga pe o zona compacta, dar lipsita in mod evident de prize si clar destul de dificila. Oriunde ma uit nu vad decat un singur piton - si el este in urma mea, undeva in dreapta jos de acum. Imi aduc aminte ca in regrupare nu am consultat schita si ca nu am o imagine foarte clara a lungimii. Nu pot sa ma bazez in acest moment decat pe experienta. Ma uit in sus si nu vad un loc de regrupare; am mers deja destul de mult si ar fi cazul sa apara si regruparea destul de repede. Daca as fi eu primul alpinist care ar merge pe aici, stiind ca ar trebui sa regrupez m-as duce in stanga. Decizia e luata, ma uit in jos si incerc sa-mi imaginez pe unde am sa vin in jos, in cazul in care am sa cad de pe fata spalata. Ultimul piton e jos in dreapta, la cam 5 m de unde ma aflu acum. Ah, o pendulare frumoasa, peste o brana si niste braduti. Imi aud inima cum bate tare si s-a urcat in gat. Incep traversarea in stanga, foarte delicat cu miscari de picioare destul de complicate. Gasesc ceva prize salvatoare pentru maini - nu erau buzunare, ci niste alveole cu muchii bune de rigleta, pe care le strang cu toata nadejdea. Am trecut placa spalata si prind un inceput de brana, pe care zaresc un piton si in capatul ei regruparea! Am simtit un moment de mare usurare si bucurie; am luat si decizia corecta si am reusit sa catar cu bine placa spalata. Corzile se freaca destul de puternic. Nestiind linia traseului in aceasta lungime, am asigurat cam aiurea ultimii 15 m din lungime; corzile deseneaza un zig-zag pe perete si ajung incalecate in regrupare. Il filez pe Adi intr-o mare de nori si sper doar sa nu inceapa o furtuna cu fulgere si trasnete. Ajunge si Adi care imi povesteste cat de nisipoasa si sfarmicioasa i s-a parut gresia din tavan, si ce impresie neplacuta i-a lasat prima catarare pe acest tip de roca. Eu am ratacit o nuca si Adi nu a gasit-o nicaieri pe lungime, asa ca incep sa ma impac cu ideea ca am pierdut-o. Sunt suparat pe mine, pentru ca am fost neatent; e clar ca aceasta lungime m-a "depasit" din punct de vedere psihic si nu m-am concentrat suficient.
Pana la final mai urmeaza doua lungimi de coarda mai usurele de gradul 4 - 5, ambele de 30 m, conform schitei - cate inca una pentru fiecare. Singurul lucru notabil, e "piciorul de lemn" din ultima lungime; un horn aproape orizontal, care merge pentru 5 - 6 m spre dreapta. Pentru a trece prin horn, cataratorul trebuie sa se aseze pe burta cu un picior in horn si unul in afara, atarnat pe perete. Pentru amandoi este o tehnica noua, pe care nu am mai folosit-o pana acum. Adi ajunge destul de repede la regrupare iar mie mi s-a parut o lungime mult mai scurta decat apare pe schita, de 10 - 15 m maxim. Pentru a nu mai pierde timp cu regruparea, hotaram sa parcurga Adi in cap de coarda si ultima lungime. Adi imi striga ceva si nu inteleg mai nimic, dar in schimb imi dau seama ca e vorba despre "piciorul de lemn" si ca nu arata prea bine :-). Dupa ce depaseste pasajul respectiv, Adi dispare intr-un horn vertical si din acel moment nu ne vom mai vedea sau auzi pana la finalul traseului. Au fost cele mai "urate" si grele clipe ale zilei. De cand a disparut Adi, au urmat momente bune de liniste totala, timp in care corzile au stat nemiscate complet. Am inceput sa ma gandesc impacientat la ce se intampla: oare e intr-un pas tare care necesita multa antentie si Adi se pregateste sa-l treaca - dar conform schitei nu mai era nimic tare? Oare organizeaza regruparea - dar de ce ii ia atat de mult timp? Dupa o lunga perioada de asteptare, in care am stat incordat si concentrat sa aud cel mai mic zgomot, cel mai mic semn de la Adi, corzile incep sa se miste greu si se intind incet. Corzile se freaca puternic de stanca, traseul pe ultimele sale doua lungimi desenand o linie serpuita spre dreapta. Ii strig lui Adi ca plec, fiind aproape convins ca nu ma aude. Incerc sa patrund linistea adanca si sa aud acel "OOOOK, Poooootiiii sa pleeeeciiii!", dar nu razbate nimic pana la mine. Oricum am discutat mult despre aceste situatii si stim fiecare, foarte bine, ce trebuie facut. Plec hotarat si dupa primii 3 - 4 m ma opresc si astept sa se intinda corzile. Atat timp cat am asigurari in fata si corzile sunt intinse este in regula. Ajung repede la piciorul de lemn si imi dau seama ca pentru mine urmeaza un moment greu - nu din prisma gradului pasului in sine, ci din cauza ca intru in pas secund, cu corzile tensionate la orizontala. Pentru ca frecarea este foarte mare intre corzi si stanca, Adi nu are cum sa realizeze cat de tensionate sunt corzile. Sunt pe punctul de a scoate ultima asigurare ce precede piciorul de lemn iar de aici corzile, pleaca la orizontala spre dreapta pana la urmatoarea asigurare aflata la 5m in dreapta mea. Daca Adi ar trage mai tare de corzi apare riscul sa ma dezechilibrez si sa zbor din perete printr-o pendulare ampla. Ii strig lui Adi din toti plamanii sa lase corzile libere dar, cum am sa aflu mai tarziu, Adi nu a auzit nimic. Ma grabesc cat de mult pot prin piciorul de lemn, dar la un moment dat realizez ca nu sunt atent si ca frica de a fi smuls din perete ma domina. Decid sa ma opresc - respir adanc si caut sa gasesc o pozitie optima pentru a depasi pasul cat mai usor si in siguranta. Trec cu bine si aceasta ultima incercare, dupa care, depasind un alt horn vertical pentru ultimii 5m, ajung in Creasta Vulturilor. Aici nu-l gasesc pe Adi cum ma asteptam si realizez de ce se misca corzile atat de greu si de ce Adi nu ma aude. Nefiind nici o regrupare, Adi a trecut dincolo de creasta si a coborat cativa metri pe cealalta parte a peretelui. Il gasesc mai jos, pe o platforma sub o mica surplomba, unde a organizat o regrupare cu un anou si un hex. Sunt incantat ca am terminat un traseu dificil, primul meu 5B, iar faptul ca il gasesc pe Adi care a organizat perfect o regrupare pe mobile ma face sa exult si ii strang mana razand "E nevoie de un camion sa te ia de aici!". Pentru mine conteaza foarte mult sa am un partener de incredere iar Adi mi-o demonstreaza de fiecare data cand ne cataram impreuna. Ne strangem mainile ca dupa fiecare mare realizare, fiindca acest traseu este o mare realizare pentru noi. Momentele de bucurie sunt completate si de gasirea nucii ratacite; nu am fost chiar atat de "varza" si nu am scapat nuca din perete; doar am agatat-o de o bucla la ham si am uitat unde o lasasem.
Coboram pe creasta cu jnepeni, retragere pe care am mai parcurs-o amandoi cate o data. Vorbim de viitor, de peretele Costilei, de cel al Vaii Albe si gandurile zboara incet catre Fisura Albastra. Sunt sigur ca vom ajunge si acolo, dar mai avem de urcat alte cateva trasee de 5A / 5B, pana cand vom face pasul catre "sesari", cum ii place lui Adi sa le spuna. Personal nu stiu care imi sunt limitele - acum traseele 6A/6B mi se par tangibile, iar in urma cu ceva ani doar visam la ele. Mai sunt multe lungimi de urcat pentru a transforma visul in realitate, dar e clar ca suntem pe drumul cel bun.