Fisura mult dorita

schita de Cornel Zarescu

Sambata 30 iunie 2012, am o zi libera pentru a merge la munte. Adi nu poate sa ma insoteasca - prin urmare vorbesc cu Rudi. Mai in gluma mai in serios ii propun lui Rudi sa mergem in Fisura Mult Dorita din Peretele Vulturilor. Eu imi doresc sa urc pentru prima data un "sesar" clasic, iar Rudi desi a mai urcat-o chiar anul trecut in toamna, pare destul de interesat sa o repete cu mine.

In cele din urma plecam sambata dimineata spre Costila, intr-o echipa largita: Corina, Rudi, Catalin, Tori, prietena lui si cu mine. Corina, Rudi si Catalin vor sa ramana la Costila pana duminica. Initial hotarasem sa intram in 3 in Fisura mult dorita. In cele din urma ni se alatura si Catalin care va mearge cu Corina in traseul Balcoane din peretele Costilei. Tori cu prietena lui merg intr-o plimbare spre poiana Costilei.

Ne oprim o scurta perioada de timp la refugiu. Rudi imi verifica atent rucsacul si ce am de gand sa iau cu mine in traseu. Este foarte strict in ce priveste greutatea rucsacului si nu ma lasa sa imi iau reverso de rezerva, sau prea multe bucle. Plecam cu 13 bucle echipate la noi, 3-4 hexuri si 1-2 frienduri.

Traseul propriu-zis porneste din Brana suspendata, care este a doua mare brana a peretelui Vulturilor. Ca sa ajungi acolo ai doua optiuni: prima sa mergi pe poteca de acces pe Brana Aeriana si din poteca sa ajungi pe Brana Suspendata; a doua optiune este sa parcurgi primele 4 lungimi fie ale traseului Policandrul sau ale traseului Fluturele de Piatra. Pentru a fi considerat un traseu de gradul 6A, Fisura mult dorita trebuie urcata conform cu a doua optiune: primele 4 lungimi din Policandru sau Fluturele de piatra si urmatoarele 4 lungimi ale traseului propriu zis. Rudi alege sa urcam lungimile din Policandru si eu sunt de acord. Nu am parcurs acest traseu si ar fi interesant sa il descopar. Ajungem pe brana Policandrului, brana care traverseaza peretele in zona inferioara si de unde pleaca traseul Policandrului. Eu cu Adi am mers legati pe acea brana pana la pitoanele de regrupare, care marcheaza plecarea in trasee, dar Rudi este de parere ca "sunt anumite greseli pe care un alpinist nu are voie sa le faca!". 

Este ora 11.30 si Rudi pleaca pe prima lungime, pe care am parcurs-o si eu cap anul trecut cand am facut Fluturele. Este o lungime relativ usoara, dar neasigurata - nici nu prea ai ce catara; ici colo apar cateva insulite de stanca, intr-o mare de pamant si iarba. Regruparea este noua si este amplasata chiar sub un diedru - intr-o zona in care peretele de stanca se formeaza in mod evident, dispar copacii, iarba si pamantul, lasand locul peretelui vertical.

In urmatoarea lungime pleaca cap tot Rudi. Din aceasta regrupare comuna cu Fluturele, linia Policandrului continua prin partea stanga. Eu vin secund si incerc sa urc cat de mult pot la liber. In a doua parte a lungimii ma ajut putin artificial sa trec cativa pasi. Il gasesc pe Rudi intr-o regrupare sub un mic tavanel, foarte aproape de Brana Suspendata. Recunosc regruparea de anul trecut din Fluture - este o regrupare comuna. Rudi a legat aproape doua lungimi. De acolo plec eu cap, depasesc tavanul usor si in mai putin de 10m ajung in pe Brana Suspendata. De aici trebuie sa traversam spre stanga peretelui destul de mult - aproape 90m. Rudi vrea sa mergem simultan, dar eu prefer sa il filez pana se intinde coarda. In sfarsit ajungem la baza traseului Fisura Mult Dorita si avem confirmarea scrisa cu vopsea rosie pe stanca, destul de stearsa odata cu trecerea vremii.

Plecarea in aceasta prima lungime a traseului este emblematica. Toata lumea vorbeste de plecarea dificila din Brana Suspendata, de faptul ca nu exista o regrupare amenajata. Intr-adevar regruparea am facut-o la baza unui bradut. In acea zona, brana este cat de cat lata - cam 7m. Exista dovada ca a fost odata un spit acolo - acum mai este doar surubul taiat in perete. Pasul la plecare este un 7-, pe un diedru foarte larg si spalat. Iar prima asigurare este cam la 3-4m de brana. Rudi lasa toate buclele si asigurarile mobile jos - pentru a fi cat mai usor si ia la el o singura bucla pentru a asigura primul piton. Ulterior am sa-i trimit eu restul asigurarilor. La prima incercare, Rudi cade, pentru ca s-a rupt o priza de picior. A doua incercare este castigatoare - pleaca foarte hotarat si urca pana la al doilea piton fara sa asigure. Nu a gasit o pozitie comoda pentru a asigura primul piton. Plec si eu secund pe aceasta lungime - cad si eu la plecare, insa la a doua incercare reusesc sa trec. A fost un moment foarte scurt, in care mi-a trecut prin cap o intrebare neplacuta "Si totusi ce am sa fac, daca chiar nu pot sa plec?". Ma bucur ca am depasit plecarea si continui ascensiunea lungimii. Urc diedrul de la plecare, pana in dreptul unei brane, unde traversez dreapta si continui pe un alt diedru spre stanga. Il gasesc pe Rudi intr-o regrupare, sub un tavan - numit tavanul triunghiular.

Aceasta lungime imi va reveni mie - are gradul 8- la liber; ma simt destul de "apasat". Rudi ma imbarbateaza spunandu-mi ca nu am voie sa trag de bucle pana ce nu ajung in tavan. Cuvintele lui mi se intiparesc in minte si plec hotarat sa nu pun mana pe pitoane. Intr-adevar, pana fix la baza tavanului, am reusit sa urc la liber cu atentie mare. Tavanul il depasesc din doua miscari intinse - exista o asigurare la plecare, in partea dreapta si o alta la iesire in buza tavanului in partea sa stanga. Ma ajut si de ceva prize naturale, ma asez foarte bine pe picioare, si tinandu-ma de prima asigurare reusesc sa ma intind pana la a doua - la limita. Iesirea din tavan trebuie facuta la liber, pentru ca nu mai sunt pitoane. Exista in schimb prize bune pentru maini, dar trebuie sa fiu atent - unele prize sunt friabile. Reusesc sa depasesc tavanul si ajung pe o brana. Aici am avut probleme de orientare. Mergand in dreapta pe brana am ajuns la o regrupare intermediara cu un spit, dar hotarasem cu Rudi sa merg pana la baza fisurii. Continui sa traversez dreapta pe brana si mai gasesc un singur piton - in dreptul lui incep sa urc vertical peste niste fete de stanca cu iarba, jnepeni si pamant. Ajung pe mijlocul  unei noi brane, mult mai scurta. Incerc sa merg atat in stanga cat si in dreapta dar nu mai gasesc nici un piton si nici nu mai vad pe unde ar trebui sa urc. Nu am luat de la Rudi asigurarile mobile. Ma intorc pe brana la spit si regrupez acolo - il astept pe Rudi, iau asigurarile mobile de la el si plec din nou. De aceasta data folosind si asigurarile mobile si indrumarile lui Rudi reusesc sa ajung intr-o regrupare. Am mers spre stanga de pe a doua branita si apoi drept in sus. Se pare ca am regrupat iar prea devreme - asa ca Rudi merge inca 10m pana intr-o regrupare aflata chiar la baza fisurii.

Suna telefonul - e Tori care vrea sa stie cum merg lucrurile. Ei vor sa se intoarca cu mine la Bucuresti in aceasta seara. Stabilim sa ne auzim din nou cand terminam traseul.

In sfarsit suntem amandoi in regruparea corecta, aflata chiar sub impunatoarea fisura. Ma tot uit in sus spre fisura si ma complesesc o multime de ganduri si emotii. Fac tot posibilul sa le controlez si ma linistesc cand vad cat de calm este Rudi. Rudi imi da doua sfaturi inainte sa plece pe lungime: cand ajung la capatul fisurii, sa-mi leg rucsacul la ham si sa-l las atarnat in jos - altfel exista riscul sa ma blochez in hornul foarte ingust care urmeaza fisurii. Si al doilea "Nu uita sa savurezi lungimea!". Rudi pleaca si merge foarte bine pana la capatul fisurii. Acolo se odihneste pret de cateva momente si are ceva probleme in a intra in horn. In cele din urma trece si dispare.

Vine si randul meu sa plec. Emotiile revin, inima isi accelereaza ritmul si mintea e coplesita de ganduri. Trebuie sa trec surplomba la liber, pentru ca nu sunt asigurari dese. Ma urc incet, pana incepe efectiv zona surplombata. Nu a fost dificil pana aici, iar mainile intra in fisura foarte bine - prizele sunt foarte bune. Muchia fisurii este ingusta si o poti prinde foarte bine in palma. In plus si peretele din dreapta fisurii, are prize foarte mari pentru picioare. Sunt hotarat sa catar fara sa ma opresc si fara sa cad pana la capatul fisurii - altfel va fi dificil, pentru ca voi pendula in aer departe de perete. Incep sa catar si cu fiecare miscare cu care inaintam cu atat imi crestea increderea ca voi reusi fara probleme sa trec. Rudi avea dreptate: este o lungime care trebuie savurata. Reusesc sa ajung fara probleme in punctul cel mai inalt al surplombei unde ma opresc sa ma bucur de ce am reusit sa urc, de priveliste, de expunere. Increderea in mine si optimismul sunt acum la cote maxime. Imi dau jos rucsacul si il prind cu un anneaux de ham, lasandu-l sa atarne sub mine. Ca sa intru in horn, ma folosesc de pitonul in care atarnam si reusesc sa ma fixez intre peretii hornului. Este foarte stramt incat abia reusesc sa ma rasucesc si sa ma uit dupa prize. Cu rucsacul in spate nu as fi avut nici o sansa. La un moment dat am avut senzatia ca m-am intepenit intre peretii hornului - atat de fix si de imobil sunt prins. Pana in regrupare urmeaza o sectiune mai usoara dar expusa.

Ajung la Rudi si plec eu cap pe ultima lungime - foarte usoara, dar mai putin asigurata. Ies sus in Creasta Vulturilor si regrupez cu 3 hexuri sub o mica surplomba, cativa metri mai jos de intrarea in Brana Aeriana. La ora 19.00 suntem amandoi sus in creasta, langa Brana Aeriana si ne strangem mainile de bucurie!

 

Nu mai zabovim mult, mancam ceva ciocolata si fructe uscate si ne pregatim de retragere. Eu trebuie sa ajung inapoi in Bucuresti. Am hotarat cu Tori ca nu mai are rost sa ma astepte - este foarte tarziu iar eu sigur mai fac 2-3 ore pana in Busteni. Incepe o noua premiera pentru mine - Brana Aeriana; nu am fost niciodata pe ea. Merg asigurat tot timpul, pentru ca sunt obosit si nu are rost sa risc nimic. Ajungem intr-un punct de unde se vede peretele Vaii Albe - acolo am fost anul trecut in Lespezi, cu Adi, dar nu am reusit sa terminam traseul. Cel mai mare perete din Romania - impresionant. 

Continuam sa coboram, este o retragere destul de dificila tehnic - trebuie sa fii foarte concentrat la ceea ce faci. Pe la ora 20:15 ajungem la refugiu si ne revedem cu Corina si Catalin. Ei ne povestesc cum a fost in Balcoane, noi le povestim cum a fost in Mult Dorita. Mananc ceva pe fuga, imi strang echipamentul si plec in graba spre Busteni. Sper sa prind cat mai multa lumina pe coborare. Nu este un sentiment placut sa cobori singur noaptea prin padure. Cam trei sferturi de coborare am facut-o in alergare si pe la 21:30 ajung in Busteni la masina. De acum mai am doar de condus pana la Bucuresti :)

Fotografii

Bivuacul caprelor

Bivuacul Caprelor, 3B, 6+, 5 A0, 4LC

Fotografii: https://picasaweb.google.com/111834702869294823992/Furcile

Duminica, 25 septembrie, ne trezim destul de tarziu. Este ora 8 si ma extrag cu greu din sacul de dormit calduros. Astazi ar trebui sa mergem in Valea Alba in traseul Lespezi, daca vremea va fi buna. Totusi ma resimt putin dupa ziua de ieri si am si o raceala care nu-mi da pace. Imi vin in minte cuvintele coechipierului lui Catalin Serban, de cu o seara inainte: "Daca ma ajuta Dumnezeu si maine ploua, am scapat si pot sa dorm!". Cam asa ma simteam si eu.

Afara vremea e schimbatoare; cand e senin, cand ceata cuprinde toata valea si urca incet spre fetele de stanca. Majoritatea celor care au dormit sus la refugiu, nu au plecat inca in trasee. Toata lumea se urneste cu greu; incet unii pleaca spre pereti, altii se hotarasc sa mearga jos in Busteni. Dupa ce mancam ceva, ne hotaram si noi sa cataram ceva totusi. Vremea este similara cu cea de ieri, desi este putin mai frig. Initial ne gandim sa mergem in Peretele Valcelului Stancos sa facem traseul Oblic. Abandonasem deja ideea de a merge in Peretele Vaii Albe, din cauza vremii. Rudi ne recomanda sa mergem in traseul Bivuacul Caprelor din acelasi perete. Este similar ca dificultate si ne hotaram sa mergem in acest traseu. Adi a mai urcat o data in acest perete dar in traseul Oblic. Vrem sa urcam niste trasee mai usoare, pe care am putea sa le cataram si iarna, astfel incat sa fim pregatiti pentru sezonul rece.

Pornim pe la 9 de la refugiu si tinem poteca care duce spre Tancul Mic. Din aceasta poteca, in dreptul unui copac mare, cam cu 10m sub primul colt de stanca al tancului, poteca se desparte in doua fire - unul care duce in sus spre tanc sau Peretele Vulturilor si al doilea care continua drept inainte spre Valea Alba. Mergem pe al doilea fir care ar trebui sa ne duca pana in punctul numit La Panda. Pana in acel punct, ar trebui sa trecem si prin dreptul peretelui Valcelului Stancos si sa gasim intrarea in traseul nostru. Este a doua oara cand gresim poteca spre Valea Alba, ultima data s-a intamplat cand am fost in traseul Lespezi. De data aceasta, ne intoarcem dupa ce am mers cam 15min si revenim la Tancul Mic. Ne hotaram sa reluam pas cu pas, mult mai atenti, pentru a intelege ce gresim. Pornim inca o data pe al doilea fir care se desparte in dreptul Tancului Mic, si dupa cateva minute, cand ajungem in dreptul Valcelului Pietros observam ca poteca se bifurca din nou, insa mai putin vizibil. Un fir merge drept inainte, iar al doilea fir continua tot inainte dar putin mai sus. Pornim pe acest al doilea fir al potecii si pare sa fie bine. Recunoastem cararea care duce La Panda si apoi in Valea Alba. Dupa un urcus nu foarte lung, ajungem intai in dreptul unor fete stancoase; aici consideram ca nu este inca oportun sa parasim cararea, asa ca mai continuam urcarea pe poteca pana in partea dreapta, deasupra noastra se contureaza inceputul peretelui Valcelului Stancos. In acel punct nu ajunsesem inca in valcel, dar am considerat ca e momentul sa ne apropiem de perete si sa cautam intrarea in traseu. Dupa ce am cotrobait eu pe o brana cu brazi si nu am gasit nimic, am reluat urcusul, dar imediat pe langa perete. Dupa un urcus pieptis si anevoios fara sa prindem vreo poteca clara, ajungem la baza traseului care este marcat lizibil cu vopsea alba.

Adi imi spune hotarat ca vrea sa plece el primul si ca s-a saturat sa piarda tot timpul la sorti. Ok, zis si facut. Se echipeaza si pleaca el pe prima lungime. Traseul, dupa cum arata schita, este intortochiat cu multe schimbari de directie lungi. Prima lungime este una frumoasa. Traseul incepe pe o fata cazuta, suspendata cam la 1m deasupra pamantului, pe care poti sa te urci cu ajutorul unei fisuri aflate la baza unei surplombe care delimiteaza placa in partea ei dreapta. Prima asigurare este o ancora chimica, aflata la capatul stang al placii, chiar inainte de intrarea in diedrul care se continua deasupra placii. Adi mai monteaza si un friend in fisura pana sa ajunga la ancora chimica. Catararea este frumoasa, si este impusa. Diedrul are 2-3 asigurari bune si un anou lung in prima asigurare. Probabil a fost lasat, pentru cei care nu pot sa treaca la liber; totusi pasul nu este chiar atat de dificil, iar miscarile sunt incantatoare. La iesirea din diedru, linia traseului se duce spre dreapta si se regrupeaza comod  in cativa metri.

Vremea este superba. Nu mai e pic de ceata si soarele tomnatic ne incalzeste placut. Traseul nostru este partial in soare partial in umbra, astfel incat avem parte si de caldura dar si de frig. La umbra, cand nu te mai ating razele soarelui este un frig patrunzator. Urmatoarea lungime imi revnie mie si merge spre dreapta, trecand in traversare peste fata de stanca usor curbata. Se ajunge sub o surplomba impresionanta, dar peste care nu se trece direct, ci se urca o fata surplombata din stanga. Lungimea este scurta, la fel ca si prima, si ma aduce in regruparea aflata fix deasupra primei regrupari. Mi-am montat un anou mai lung in regrupare si lasat mult pe spate, am reusit sa-l vad pe Adi jos sub mine. Regruparea este foarte comoda pe o fata cazuta.

Lungimea a 3a continua drept in sus usor dreapta, spre un horn intunecat, care din regrupare pare foarte fioros. Este un horn stramt, care in partea de sus se transforma intr-un fel de fisura mai larga, pe o placa putin surplombata. Adi a trecut de horn prin ramonaj, iar eu venind cu rucsacul imens in spate l-am depasit stand mai mult in afara pe fata de stanca si folosind o muchie a hornului pe post de fisura. Apropos de rucsac, nu stiu cum am reusit sa caram atat de multe lucruri cu noi - ieri nu am avut nici jumatate din greutatea pe care o tragem dupa noi azi, intr-un traseu de doua ori mai scurt si aflat mult mai aproape de refugiu. Sa spunem ca e pentru antrenament :-). La iesirea din horn se trece pe o fata cazuta, care urca oblic spre stanga sub forma unei lespezi; este lata de aproximativ 2m si lunga de probabil 15m. Asigurarile sunt bune, dar foarte rare. Stanca este compacta, dar cu toate acestea este nevoie de o atentie sporita. Prizele sunt mici sau inexistente iar catararea se face la echilibru. Rareori reusesc sa ma mai ajut de fata de stanca surplombata in care e incastrata lespedea in partea dreapta. La capatul ei, se afla o regrupare, pe care eu nu o vad. Adi mi-a spus ulterior ca erau niste pitoane ce nu i-au inspirat incredere si astfel s-a hotarat sa lege si urmatoarea lungime si sa regrupeze sus in creasta. Ultima lungime urca vertical peste niste pasaje mai dificile unde sunt nevoit sa trag de bucle. Poate ar merge si la liber, dar nu azi. Asigurarile sunt dese, dar Adi nemaiavand bucle la el a asigurat cam una din trei. Lungimea se termina brusc, iesind de pe fata de stanca direct in padure, intr-o mare de jnepeni si copaci unde Adi a regrupat la un copac solid.

Retragerea din traseu este foarte anevoioasa. Terenul in continuare este accidentat, abrupt si foarte expus. Continuam legati pentru inca 2 lungimi de coarda, muncind din greu sa ne croim drum prin jnepenii desi si copaci. Initial am pornit eu mergand, pentru cativa metri spre stanga, apoi drept in sus si stanga pana cand ajung la o urma de poteca. Spre stanga poteca se duce spre abrupt iar spre dreapta se blocheaza. Din extremitatea dreapta a potecii, reiau urcusul drept in sus si regrupez la un copac aflat la baza unei fete de stanca care se termina cu un mic perete surplombat. Tot acest mic perete se deschide spre stanga cum te uiti la el, in partea din dreapta fiind complet inabordabil. Vine si Adi, care la 2m sub locul unde am regrupat eu, prinde o brana pe care merge spre stanga, cat sa poata relua urcusul si sa ocoleasca fata de stanca aflata deasupra mea. Din acel punct Adi merge tot in sus, putin oblic stanga, mai trece printr-un palc de jnepeni si regrupeaza. Abia la capatul acestei lungimi ajungem intr-o zona mai sigura, unde ne dezechipam. De acolo, mergand drept in sus pentru alti 20m, ajungem in poteca care coboara din Brana Aeriana si care duce in stanga cum urcam noi spre ea, in locul numit La Panda. Coboram pe poteca, ajungem la o zona prevazuta cu un lant pentru cam 10-15m, si dupa alte 2-3min ajungem La Panda. Din acest punct admiram peretele pe care l-am urcat, mancam mere, alune si ne odihnim.

Furcile lui Baticu

Traseul Furcile, peretele Galbinele, 4A, 6-, 5+ A0, 7LC
schita preluata de pe blogul lui Radu Diaconescu 

Fotografii: https://picasaweb.google.com/111834702869294823992/Furcile
Pentru sfarsitul de saptamana 24-25 septembrie am in plan cu Adi sa stam 2 zile sus la Costila. Vrem sa urcam Furcile lui Nea Baticu si sa revenim in Valea Alba in traseul Lespezi, pentru a termina si acel traseu.

Furcile reprezinta primul traseu de perete din istoria alpinismului romanesc, catarat in octombrie 1935 de Nicolae Baticu secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu. Dupa ce au observat indelung peretele Galbinele au intrat intr-o zi de toamna cu 5 pitoane la ei iar 2 se pare ca le-au mai gasit pe vale si astfel cu 7 pitoane au deschis acest traseu fabulos, dintr-o singura intrare. Astazi la mai bine de 70 de ani de la premiera, traseul Furcile din peretele Galbinele este vazut ca un traseu de dificultate medie, fiind cotat 4A, 6-, 5+ A0, 7 lc. Dar cand parcurgi acest traseu incarcat de istorie, nu poti sa nu te gandesti la cei 3 bravi cataratori, care incaltati in bocanci, legati cu o coarda de canepa si avand la ei doar 7 pitoane au pasit in necunoscut, urcand pentru prima data in Romania, prin mijlocul unui perete de peste 250m intr-o singura zi! Ti se zburleste parul pe spate si ti se face pielea de gaina; iar numerele, cotatiile, ierarhiile isi pierd subit orice relevanta!

Acest traseu il parcurgi pentru a incerca sa intelegi istoria alpinismului romanesc. Il parcurgi pentru sufletul tau, cu prieteni. Intr-o zi m-a intrebat un alpinist din "vechea garda" daca am parcurs Furcile lui Baticu. I-am spus cu jumatate de gura ca "nu". Atunci am simtit parca dezamagirea lui fata de mine, de noi, de generatia noastra! "Voi sunteti cataratori de panou si de faleza. Nu prea mai merge nimeni in marii pereti".

L-am sunat si pe Andi si i-am spus ca eu cu Adi vrem sa urcam Furcile si ca mi-ar face mare placere sa il urcam in 3. Nu aveam de gand sa alerg prin traseu; ba dimpotriva, vroiam sa-l parcurg linistit, relaxat, sa rad si sa glumesc cu prietenii mei. Ideea ii surade lui Andi, care desi nu s-a mai catarat de 2 ani e hotarat si vrea sa mearga cu noi.

Pe 24 dimineata ajung cu Adi la hotel Silva pe la ora ~7.30. In scurt timp ajung si Ileana cu Andi si pornim cu totii catre caminul alpin si apoi pe binecunoscutul drum catre refugiul Costila. Nu i-am mai vazut de cateva luni bune, asa ca profit din plin si nu ma abtin sa mai fac o gluma pe seama lui Andi! In cele din urma, m-a urecheat Ileana de nu m-am vazut :-D. Ajungem la refugiu in cam 1h 40min, incetiniti de rucsacii grei din spate. Aici nu zabovim nici un minut in plus si plecam in sus spre valea Galbinele si spre peretele cu acelasi nume. Pentru mine vor fi 2 premiere: atat valea cat si peretele sunt locuri neumblate pana acum de mine! Ileana crede ca glumesc si nu-i vine sa creada, ca nu am urcat niciodata pe valea Galbinele. O linistesc si-i spun ca nu am fost niciodata nici la Babele si nici la Sfinx! Dar n-au intrat zilele in sac - este timp, iar cand nu o sa mai pot sa urc peretii de stanca am sa ma duc sa vad si acele locuri.

Vremea este foarte capricioasa - ceata grea si racoroasa, afunda toata valea in mister, iar peretele Galbinele s-a ascuns ochilor nostri toata ziua. Dupa un urcus lung, care ne duce foarte sus, aproape de capatul vaii, ajungem la hotel Galbinele (o grota in stanca aflata pe versantul drept al vaii). In partea opusa, este peretele Galbinele - daca nu ar fi fost ceata probabil acum era momentul in care as fi exclamat "WOW!". Tot ce vedeam, erau maxim 50-75m din perete; nici macar intrarea in Furci nu se distingea prin ceata deasa. Aici Andi ne da o vestea proasta; nu se simte bine, are probleme cu stomacul si nu se simte in stare sa ne insoteasca in aceasta aventura. Imi pare sincer rau, dar respect hotararea. Primim niste apa in plus de la Andi si doua bombonele de la Ileana si ne luam ramas bun. Pornim in sus pe hornul Coamei, pe care trebuie sa urcam cam 100m pana ajungem la intrarea in traseu. Incet, ramasi in urma, Andi si Ileana dispar in pacla de sub noi si ii mai aud doar vocea lui Andi "Mai repede mai Vladut, mai repede!". In cateva minute ajungem langa traseul nostru, care incepe pe o fata de stanca dreapta de aproximativ 5m, in stanga hornului. Intrarea este sustinuta - traseul te ia tare inca de la inceput! Adi imi spusese mai jos ca vrea el sa intre primul, ca sa nu mai tragem la sorti si sa castig tot eu :-). Cu toate acestea, ne facem ritualul si jucam piatra, foarfecele, hartia si bineinteles castig eu! Prima lungime are numele meu pe ea :-).

Chiar la intrare sunt vreo 3 pitoane, doua din ele legate cu o cordelina rosie. Pasul de la inceput necesita putina atentie, fata de stanca neavand prize evidente nici pentru maini si nici pentru picioare. Dupa ce depasesc acest pas de la intrare, urmeaza o traversare foarte lunga, tot spre stanga peretelui, cum te uiti la el. Nu-mi aduc aminte sa mai fi gasit vreun piton pe toata lungimea. Regrupez in drepul unui bloc de stanca, care obtureaza balustrada de piatra pe care am mers pana atunci. Acolo exista un singur piton, batut undeva sus si care pare destul de subred. Gasesc totusi si un loc sa montez un hex si fac o regrupare solida. Vine si Adi repede, dar este destul de stresat de aceste lungimi de traversare, slab asigurate. Nu-i plac si aveam sa inteleg mai tarziu de ce "Daca nu ar fi fost ceata, si ai fi vazut ce e sub noi, nu ti-ar fi placut nici tie!". Traversarea nu este dificila, dar terenul este foarte friabil si sunt multe pietricele pe care poti aluneca. Adi imi povesteste ca au venit si Corina cu Victor Dinu si vor sa intre in acelasi traseu. Va fi placut sa mai ai cu cine sa imparti singuratatea regruparilor.
Adi pleaca in urmatoarea lungime care incepe printr-o descatarare de cativa metri, putin inapoi spre dreapta. Ulterior se reia traversarea spre stanga peretelui, pe o balustrada aflata putin mai jos. Adi regrupeaza la un piton si mai pune un hex si un friend pentru a consolida regruparea. Lungimea a fost mai scurta. Intre timp a ajuns langa mine si Victor.
A treia lungime imi revine mie si se dovedeste a fi una foarte scurta. Se continua traversarea spre stanga, unde initial se vede un piton la plecarea din regrupare. Urmeaza o zona relativ usoara, dar fara pitoane. In locul in care se intalneste din nou un piton, trebuie inceputa ascensiunea verticala. In acel moment ma aflam chiar sub imensul diedru care defineste acest traseu. Ascensiunea din traversare pana in regruparea de la baza diedrului, presupune depasirea unei zone usor surplombate dar friabila. Este nevoie de mare atentie pentru a nu dizloca nici un bloc de piatra. 

Ajungem amandoi in regruparea de sub diedru. Din acest moment incepe traseul efectiv - urmeaza 4 lungimi de coarda de catarare verticala prin acest diedru impunator, care in anumite locuri ia forma unui horn sau este obturat de surplombe masive care fie se depasesc fie se ocolesc. Adi exulta - "Daaa, incepem sa ne cataram!" si pleaca in lungimea a 4a.
Lungimea a 4a nu prezinta nici o dificultate iesita din comun sau vreun pas riscant. Sunt pitoane suficiente care arata si foarte bine - sunt solide si majoritatea au inele uriase. Adi parcurge repede lungimea si il urmez si eu. Catararea incepe pe un diedru clasic si se continua pe un horn mai larg. Hornul se poate depasi si in ramonaj sau in catarare pe una din fete, iesit putin din horn. Eu am preferat a doua abordare pentru ca aveam rucsacul mare in spate. In timp ce cataram lungimea aceasta, ajunge si Victor langa Corina in regrupare, dar cand a trecut prin zona friabila de sub regrupare, a dizlocat un bolovan. Victor a cazut putin iar bolovanul l-a lovit in piept. Se pare ca a scapat cu bine.
Continui eu traseul cu parcurgerea lungimii cu numarul 5. Plecarea din regrupare este putin delicata, pentru ca nu avem nici o asigurare imediat peste regrupare pentru a ne proteja in cazul unei caderi de factor. In plus plecarea se face pe o fata de stanca de 4-5m. Astfel, petrec ceva timp la 2-3 m deasupra regruparii incercand sa montez un hex, o nuca si in cele din urma reusind sa montez doar un friend. Nici friendul nu imi dadea mare incredere, dar m-am hotarat sa nu mai pierd timpul. Dupa ce depasesc zona, ajung pe o platforma unde gasesc alte 2 pitoane, batute vertical intr-o zona plata pamantoasa/stancoasa. Platforma este insa destul de generoasa, putand fi o alternativa de regrupare daca sunt doua echipe in traseu. Mai sus traseul reintra intr-un horn foarte larg, care initial este mai domol dar spre finalul lungimii devine vertical si dificultatile intalnite se accentueaza simtitor. Totul culmineaza cu un pas de 6- de 4-5 miscari, putin surplombat, aflat imediat inaintea regruparii. Se regrupeaza comod pe un prag, unde am gasit chiar si loc sa ma asez. Deasupra regruparii, se ridica amenintator, cam la 15-20m o surplomba mare, traversata pe toata lungimea de o fisura. Incerc sa imi dau seama daca pe acolo este traseul, dar nu vad nici un piton.
Il las pe Adi sa descifreze urmatoarea lungime - mingea este la el acum. Adi pleaca increzator ca traseul traverseaza undeva spre stanga pe sub surplomba care se ridica deasupra noastra. Cel putin asa arata pe schita. Si intr-adevar dupa ce se ajunge la baza ei, se traverseaza stanga, ghemuit pe sub surplomba, pana se atinge o platforma foarte mare in comparatie cu ce esti obisnuit sa gasesti in traseele de alpinism. Aici Adi a regrupat comod, dar nu ma lasa sa ma relaxez prea mult. Din spate echipa a doua vine repede si nu vrem sa-i tinem pe loc. Ei se grabesc pentru ca vor sa coboare in aceeasi zi pana in Busteni.
Prin urmare plec pe ultima lungime a traseului, a 7a. Incepe ca si lungimea a 5a pe care am urcat-o tot eu cap, prin catararea unui bloc vertical de 4-5m, care ma scoate pe o brana. Traversez pe brana spre dreapta, pana ajung deasupra surplombei din lungimea anterioara. Din acest punct, reiau catararea ascendenta prin diedru, care se dovedeste mai solicitanta pentru primii 10m. Incet, diedrul se largeste, se domoleste, si capata accent de creasta, astfel incat fara sa observ ajung in creasta Costila-Galbinele. Singurul lucru notabil, este lipsa totala a pitoanelor si a posibilitatii montarii de asigurari mobile, in partea superioara a lungimii. Aici deja blocurile de stanca nu mai sunt compacte - sunt doar mici insulite de piatra, intr-o mare pamantoasa si inierbata. Corzile se misca foarte greu si cand se termina, pot sa regrupez doar la niste jnepeni. De la frecare si greutatea cu care am filat corzile in regrupare, unul din jnepeni a cedat si s-a rupt!
Ajunge si Adi care debordeaza de entuziasm, dar pe mine ma gaseste pus pe ganduri. Nu pot sa inteleg de ce nu mai bate nimeni nici un piton la finalul traseelor, si trebuie sa regrupez la jnepeni! Dupa ce mancam 2 mere, smochine si niste alune, ne pregatim de retragere. Continuam urcusul in sus pe creasta, prin ceata groasa care nu ne lasa sa vedem nimic. Nu e foarte clar unde ne aflam. La un moment dat, zarim o cusma stancoasa, in partea noastra dreapta, cum urcam. Mergem pana la baza ei, unde gasim o momaie si o poteca. Poteca coboara in jos peste o zona stancoasa inierbata. Cadem amandoi de acord ca probabil peste fata respectiva trebuia sa urcam de la bun inceput, asa ca ne intoarcem si urmarim poteca in sens opus. A fost o decizie foarte inspirata, pentru ca in 5min atingem poteca care vine din Brana Mare a Costilei, aflata in stanga. Noi tinem poteca spre dreapta si in scurt timp ne conduce la intrarea in Valea Scorusilor. Acum singura problema este sa mai nimerim prin ceata, Strunga Galbinele. Avem noroc, pentru ca ceata se ridica pentru cateva momente, suficient pentru a dibui marele V al strungii. Ne uitam amandoi repede, pe unde trebuie sa coboram pentru a ajunge in strunga si ne punem de acord. Fara sa mai intalnim alte obstacole ajungem cu bine in  Strunga Galbinele, de unde coboram atent si ajungem la Hotel Galbinele, locul unde dimineata ne-am despartit de Ileana si Andi. De aici e clar - continuam sa coboram pe Valea Galbinele, mai rapelam peste 2 saritori dificile, o a treia reusim sa o descataram si ajungem la "lant". De aici intram in padure, dar deja s-a lasat noaptea. Eu mi-am uitat frontala la refugiu, asa ca ma bazez pe lanterna de la telefon! Nu mai suntem siguri pe unde e poteca, asa ca decidem sa-i asteptam pe Corina si Victor, pe care ii auzeam in spatele nostru, cam de pe la ultima saritoare. Ei au optat sa coboare pe Hornul Coamei - este teoretic mai scurt, dar practic le-a luat acelasi timp cat am avut si noi nevoie sa coboram pe Valea Scorusilor si prin Strunga Galbinele. Victor ne conduce pe poteca din padure si intr-un final ajungem la refugiu pe la ora 8 seara.

Traseul Lespezi

Schita traseului Lespezi 5A, 6+, 5 A0, 10 LC luata de pe site-ul lui Bivuac

Fotografia peretelui Vaii Albe, Circul 1 luata de pe site-ul lui Bivuac

Joi 25 August 2011, poate fi inceputul realizarii unui vis. Un vis care s-a urzit in copilarie in Cheile Bicazului, a prins aripi in adolescenta in abrupturile Ceahlaului si s-a conturat in facultate, intr-o dimineata rece de iarna in Busteni, la poalele Bucegilor, cand am admirat Fisura Albastra scaldata in razele diminetii. Dupa multi ani, iata ca ne hotaram in sfarsit sa mergem in peretele Vaii Albe si sa urcam un traseu, aflat in imediata apropiere a Fisurii Albastre. Practic vom fi la mai putin de 50m de acest traseu emblematic, care ramane pentru noi, inca un vis.
Cand merg la munte in timpul saptamanii imi aduc aminte de facultate si este un sentiment tare placut. Acel sentiment de libertate care iti lasa impresia ca poti sa zbori! Si parca am zburat, pentru ca la 9 si 15 min dimineata suntem la refugiul Costila, Adi cu mine. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti din Timisoara. Erau sus la Costila tocmai de luni si au catarat diverse trasee, incercand unele chiar in Peretele Vaii Albe. Nu am inteles clar daca au reusit sau nu sa urce in perete. Din vorba in vorba ne spun ca au urcat ei la refugiu 8l de apa si ca nu mai e nevoie sa luam noi apa de la izvorul din poteca. Le-am multumit si am continuat sa urcam. Noi avem fiecare la noi 0.5l de apa fiecare. Un cer senin anunta o zi excelenta pentru catarat. Eu insist pe langa Adi sa trecem pe la refugiu sa bem niste apa inainte sa plecam spre Valea Alba. Cu greu, reusesc sa-l conving in cele din urma si iata-ne ajunsi la refugiu.
Inauntru, intr-adevar cum au spus baietii, sunt vreo 3 bidoane, din care unul mare de 5l, pline ochi cu apa. Apa au carat-o tocmai din izvorul din Valea Alba, pentru ca izvorul din poteca spre Costila este aproape secat si apa este statuta si murdara. Imi era destul de cald si am transpirat serios - poate am si fortat urcarea rapida si acesta este motivul pentru care imi este foarte sete. Incerc sa beau cat mai multa apa, dar nu intra prea mult in mine. Nu mai zabovim si plecam spre circurile Vaii Albe. Traversam Valea Costilei si nu apucam poteca in sus spre Tancul Mic, ci mergem drept inainte (nu in jos, spre Busteni). Adi a mai fost o data in circuri, dar nu mai tine minte exact cum a ajuns. Poteca coboara lin, dar pe o distanta lunga - aproximativ 10min coboram intr-una. Adi este nemultumit fiind convins ca am gresit deja drumul, iar faptul ca suntem contra timp nu face decat sa ne provoace neliniste. Traseul pe care vrem sa-l parcurgem este unul foarte lung, de 10 lungimi de coarda si strabate aproape tot peretele Vaii Albe, cel mai mare perete din tara. Este dificil de urcat intr-o singura zi direct din Busteni si de coborat in aceeasi zi inapoi in oras. Trebuie sa mergi struna, fara sa pierzi timp si fara nici o ezitare. Iar pentru noi, lucrurile par sa se complice. Totusi nu dezarmam - e clar am gresit poteca, dar nu e timp sa ne intoarcem. Trebuie sa dregem busuiocul din mers; tocmai cand eram convinsi ca am coborat mult prea mult, poteca incepe sa urce. In scurt timp ajungem la o muchie, un fel de creasta impadurita si Adi da directia - urmam creasta asta drept in sus si ajungem La Panda, un "checkpoint" obligatoriu daca vrei sa ajungi cu bine in circurile Vaii Albe. Poteca spre circuri nu este chiar o plimbare, iar pe timpul iernii este una chiar periculoasa. Asadar avem nevoie de atentie sporita. Urcam pieptis si anevoios pe muchia impadurita fara sa urmarim vreo poteca. Trecem anumite pasaje aproape verticale, urcand pe radacini de brazi sau ajutandu-ne de mici braduti verzi. Ne apropiem evident de capatul muchiei, si nu se distinge nimic in sus, decat padurea nesfarsita. La un moment dat atingem un punct de belvedere in partea noastra stanga, de unde vedem Caraimanul. Adi e contrariat, deoarece punctul clasic de belvedere de pe poteca spre circuri este dupa punctul La Panda, iar noi nu am trecut pe acolo. Decidem sa mai urcam spre un punct unde padurea se mai rareste si lasa loc unei mici poienite intre copaci. De acolo Adi porneste oblic dreapta, trece un valcel deschis, unde soarele ne toropeste, si dupa ce urca versantul drept, ajunge cu mare noroc La Panda. Ura! Toata ambitia noastra de a nu ne da batuti, dupa ce era clar ca am ratacit poteca, a dat roade! Ajungem in poteca buna si nu parem sa fi pierdut timp - am tras tare pe acea muchie si suntem inca in carti. Continuam spre stanga pe poteca lasand La Panda in urma noastra si in scurt timp ajungem si la binecunoscutul punct de belvedere, prezentat de orice autor in descrierea drumului catre circurile Vaii Albe. De aici admiram in toata splendoarea sa Caraimanul cu crucea eroilor, Albisoarele si Valea Alba. Intr-adevar, din acest punct privelistea este cu mult mai frumoasa, decat din precedentul punct de belvedere care ne-a zapacit pe noi. Nu stam mult sa admiram si continuam pe poteca. Urmeaza doua zone extrem de expuse, in care un singur pas gresit te arunca sute de metri in gol in Valea Alba. Vara este suficient sa mergi cu mare atentie, dar nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa treci iarna pe acolo. Dupa ce mai depasim o fereastra intre stanci, aflata imediat dupa al doilea punct expus al potecii, in fata noastra se deschid circurile Vaii Albe si peretele cu acelasi nume se ridica amenintator. Cand ma uit in sus ma apuca ameteala si trebuie sa ma tin de un copac, altfel simt ca-mi pierd echilibrul. Doamne cat de mare este! Ai impresia ca nu se mai sfarseste. Dar suficient cu contemplarea! Nu vreau sa ma las impresionat si sa mi se inmoaie genunchii, asa ca mergem mai departe spre bolovanul din circul 1. De acolo pleaca majoritatea traseelor din sectiunea inferioara, cea mai frecventata, a peretelui Vaii Albe: Memorialul Emilian Cristea, Fisura Albastra a Mosului si Directa, Sperantei, Sarutul Pamantului, Diedrul Pupezei - toate trasee extrem de dificile, cotate cu valorile maxime ale scalei 6A / 6B, unele dintre ele fiind cu siguranta in top 5! Tot de acolo porneste si traseul nostru, Traseul Lespezilor, cotat 5A si imparte primele 5 LC comune cu majoritatea traseelor enumerate mai sus. Practic abia din "marea traversare" se separa majoritatea traseelor din circul 1. Rad cu Adi la gandul ca vom parcurge primele 5 LC din Fisura Albastra!
Ajungem in sfarsit la bolovan si incep sa realizez cat de cald este. Soarele bate cu putere si ne va insoti pe tot traseul, pentru ca peretele are o orientare sudica. Imi este sete!
Tragem la sorti si eu castig prima lungime. Ma uit pe descriere si vad ca trebuie mers oblic pe brane de iarba pana se ajunge la un horn. Vad destul de clar linia branelor si hornul asa ca plec. Nu gasesc nici o asigurare pentru cam 15m, dupa care apare un piton cu inel mare. Pana in regrupare mai gasesc 1-2 pitoane, iar regruparea o ating la cam 5m inainte de horn, formata din doua spituri cu lant. Pe horn pleaca Adi cap si merge foarte bine. In horn exista cateva pitoane si 1-2 spituri, iar in locurile unde Adi a considerat ca e nevoie a reusit sa mai monteze si 2 nuci. Hornul poate fi catarat destul de usor la liber, iar fix in locurile dificile sunt pitoanele sau spiturile si pot fi depasite problemele. Din regrupare hornul arata destul de urat, fiind lung si totodata adanc - peretii hornului sunt inalti iar catararea se desfasoara in partea superioara si nu-ti doresti sa aluneci si sa fii inghitit. Adi regrupeaza la cativa metri dupa horn la baza terenului de fotbal, inainte de primii braduti. Este o regrupare solida si comfortabila. Lungimea a 3a imi revine mie si urc spre braduti in ideea de a asigura cu un anou. Nu are nici un rost sa incerc, deoarece bradutii nu sunt ferm intepeniti in pamant. I-am miscat putin, si deja pareau sa iasa cu tot cu radacina din pamant, incat am considerat ca nu merita deranjul; stricam bradutii si tot nu ma protejam. Trecerea peste terenul de fotbal nu este dificila sau expusa. Desi nu este nici o asigurare si nici nu ai unde sa pui ceva (decat sa bati un tarus in pamant), terenul este aproape drept si foarte mare. Cu toate acestea merg foarte incet si atent pana ajung la perete unde exista un spit pe care il asigur. Continui cu o traversare pe la baza peretelui si pe parcurs mai gasesc 1-2 spituri pana in regrupare. Lungimea este foarte lunga, corzile de 60m fiind aproape intinse cand am atins regruparea, aflata la capatul traversarii, sub "Ruine". Regruparea este noua, pe spituri cu lant si se afla cu 2m sub cea veche care este inca prezenta. Lungimea a 4a continua drept in sus, initial pe niste blocuri mari si compacte, dar curand intra intr-o zona pamantoasa, friabila. Adi merge cap pe lungime si simte mult mai puternic decat mine, cat de friabila este lungimea. A ramas cu un "radio" in mana, pe care l-a asezat la loc si l-a ocolit cu grija. Finalul lungimii parcurge un diedru cu un unghi destul de larg si cu fete spalate. Nu este foarte dificil, dar necesita o atentie sporita si miscari mai tensionate. Adi a reusit sa monteze ceva nuci pe aceasta lungime si chiar si un anou trecut printr-o clepsidra. Astfel incat m-am simtit foarte in siguranta pe aceasta lungime friabila. Regruparea este tot una noua pe spituri, si ne inspira foarte mare incredere. In lungimea a 5a plec eu cap si urmeaza sa trec renumita "Fisura asunsa"; nimeni nu stie unde e, cum arata, pentru ca - vorba aia, e ascunsa. In regrupare, ma intrebam cu Adi daca diedrul acela larg, nu o fi fost Fisura ascunsa, pentru ca prin mijlocul lui era o foarte mica fisura, impracticabila pentru escalada; si poate tocmai de aici ii vine si numele. Din regrupare, se vede un piton in dreapta mult, iar pentru a-l atinge ar trebui sa traversez mai bine de 5m. In sus nu vad pitoane in imediata apropiere, dar vad o arcada la baza careia dibuiesc un piton si parca mai e unul pe la mijlocul ei. Adi imi recomanda sa ma duc in dreapta; eu prefer sa merg in sus, pentru ca nu-mi plac traversarile iar in descrierea pe care o am nu specifica ca ar incepe lungimea cu o traversare. Si ma gandesc ca e un lucru destul de important, din moment ce orice alpinist se asteapta sa continue drept in sus fiecare lungime. In descriere specifica doar ca e o lungime intortocheata, care merge putin spre stanga, ulterior dreapta, se revine spre stanga ca in final sa iasa in sus pe marea traversare si sa se mearga mult spre dreapta. Citind descrierea sunt convins ca am luat decizia buna si plec in sus spre arcada. Urc un mic bloc vertical unde gasesc deja un piton ascuns, il asigur si fiind deja si mai increzator ca merg pe unde trebuie, urc mai departe fara sa ma opresc sa mai analizez terenul. Ma opresc putin mai sus, cand pitonul asigurat e cam la 1m sub mine, pentru ca fisura pe care am urcat se termina - cam brusc. Putin in stanga si mai sus incepe o alta fisura, care m-ar putea conduce catre arcada, la baza careia e un piton. Pare simplu, doar ca fisura din stanga mea, este orientata cu deschiderea spre mine, fix in sens opus fata de cum e fisura pe care sunt acum. In plus terenul e surplombat usor. Cat timp am stat sa ma gandesc cum sa abordez situatia, deja mana stanga din fisura incepe sa ma doara. Imi aduc aminte ca trebuie sa fac ceva, si primul lucru pe care-l fac este sa schimb mana si sa intepenesc mana dreapta in fisura. Dar nu stau bine, nu e o pozitie naturala, si simt ca ma consum prea mult. Pun inapoi mana stanga in fisura, stau bine din nou, dar mana nu e odihnita. Ma uit la picioare si vad pitonul sub mine la 1m si prin cap incepe sa se contureze ideea ca as putea sa cad. Fug repede ganduri, ca stau doar intr-un singur piton, batut intr-o fisura, la 5m peste regrupare. Sangele se infierbanta si da navala in tot corpul, inima creste ritmul si pulseaza apasat, iar gandurile imi ineaca ratiunea. Mai schimb o data mana si incep sa respir adanc. E clar ca nu mai pot sa stau aici prea mult, iar sa descatar s-ar putea sa fie mai dificil decat e sa plec mai departe. Incerc sa stau cat mai mult cu mana dreapta in fisura, pentru ca voi avea nevoie de stanga odihnita - cu ea trebuie sa prind cealalta fisura. Mai schimb o data mainile scurt pentru a-mi mai odihni si mana dreapta, dupa care cu dreapta intepenita in fisura, incep sa-mi mut centrul de greutate, prin miscarea bazinului si extensia picioarelor si sa ma aplec spre stanga pana in punctul in care pot sa prind cealalta fisura cu mana stanga. Stau cu mana stanga in fisura din stanga mea, si cu dreapta in fisura din dreapta, intr-o pozitie ce aduce cu a unui om care incearca sa deschida usile liftului prin fortare. Doar ca aceste usi se afla la 1m una de alta. Stau intr-o tensiune obositoare, timp in care imi schimb pozitia picioarelor, astfel incat sa pot sa-mi eliberez mana dreapta din fisura. Reusesc, si prind noua fisura cu mana dreapta, si intru intr-o pozitie normala. Putin mai sus prind un "maner" de stanca care imi permite sa montez o asigurare mobila dupa care mai urc cativa metri si ating pitonul din arcada. Nu-mi vine sa cred cat de la limita am simtit acest pas si tot stau sa ma intreb cum puteam sa-l abordez mai bine, mai usor si mai in siguranta. Totusi, aceasta lungime cu "Fisura ascunsa" nu este cotata decat 5+! Consider ca nu am reactionat psihic corect si ca pasul nu era chiar atat de tare, ma linistesc si continui sa urc pe fisura de sub aceasta arcada mica. Aici sunt cateva pitoane incat sa fie totul in siguranta iar arcada ma duce undeva in stanga, dupa care urcand drept in sus pe o zona usoara dar fara pitoane, ajung in brana de la "Marea Traversare". Pe brana merg spre dreapta si mai gasesc 1-2 pitoane, pana ating regruparea marcata de 2 spituri. Vine si Adi si ii povestesc ca am avut ceva emotii la trecerea de pe o fisura pe alta! El rade si imi spune "Doar acolo ai avut emotii?!"; este si el de parere ca a fost o lungime cam tare. Ulterior, aveam sa aflam amandoi, citind o descriere de a lui Bivuac, ca lungimea fisurii ascunse, porneste printr-o traversare spre dreapta direct din regrupare! Si Rudi, avea sa ma intrebe la cateva zile dupa traseu, daca am nimerit fisura ascunsa si ii spun ca nu stiu sigur, dar ii povestesc ca am mers drept in sus si am avut mari emotii. Imi confirma ca tot asa merge si el si tot cu emotii trece, si ca nu pe acolo e Fisura Ascunsa! Ca sa vezi...
Am ajuns amandoi in regruparea din "Marea traversare", locul de unde se despart multe trasee. Fisura Albastra este atat de aproape incat simt ca pot sa pun mana pe ea! In stanga, deasupra noastra, fisura se ridica impresionant, pentru alti ~150m. Dupa atata munca, ne simtim ca niste furnici - si chiar asta suntem, aflati abia la mijlocul uriasului perete de peste 350m. Caldura puternica si efortul depus pana acum, adunate la setea cu care am intrat in traseu, ne-au deshidratat puternic. Desi am incercat sa beau apa foarte rational, cate 2 guri la doua regrupari, de data asta sunt invins. Nu mai reusesc sa-mi stapanesc setea, iar capul ma doare, am reactii intarziate si ma simt obosit. De cand stau in regrupare am baut 4 guri de apa si tot imi este sete. Hotaram repede ca este mult prea cald, si avem mult prea putina apa la noi! Traseul se continua pentru inca alte 5 lungimi, mai dificile iar odata ajunsi in varf, urmeaza o retragere lunga, dificila si foarte expusa. Sunt prezente toate ingredientele pentru a deveni "statistica", vorba lui Adi! Cu parere de rau si initial nefiind foarte convins, poate tocmai din cauza ca nu mai rationam prea lucid, hotaram sa ne dam jos prin 3 rapeluri lungi. Bem aproape toata apa pe care o mai avem (in acel moment mai aveam cam 1/3 din cantitatea initiala). Este fantastic ce poate face o gura de apa in plus. Imi revin suficient pentru a pregati retragerea in siguranta. Avem la noi doua semicorzi de 60m si sunt convins ca ne descurcam. Adi este putin sceptic, si vrea sa coboram din regrupare in regrupare. Eu sunt convins ca primul rapel il pot face pana in regruparea de sub Ruine. Tocmai de aceea plec eu pe primul rapel pe care il fac ca de manual cu nod machard pentru siguranta. Ajung in regrupare cu bine, dar la limita intr-adevar; mai am cam 3m de coarda. Pe urmatorul rapel coboara Adi, incurajat de faptul ca am reusit sa coboram 2 lungimi dintr-un rapel. Ii recomand sa incerce sa ajunga la prima regrupare dinainte hornului. Adi atinge regruparea, cu fix ultimul metru de coarda disponibil. Nodurile de la capatul corzilor, ajung aproape de nodul machard! Ultimul rapel il fac eu si incerc sa ajung direct jos, sub bolovan. Adi e din nou sceptic, dar reusim sa ajungem acolo, din nou la limita. Semicorzile de 60m s-au dovedit o alegere excelenta!
Ne strangem echipamentul cu greu. Nu mai avem nici o picatura de apa. Incerc sa mananc un baton sa mai prind energie, dar nu pot sa-l mestec. Nu am saliva, si abia atunci realizez ca e imposibil sa mananci ceva in aceasta situatie! Pur si simplu, e imposibil biologic - ti se opreste mancarea in gat! Ma chinui sa scuip batonul care nu vrea sa se duca la vale pe gat. Doamne, nu-mi inchipuiam ca pot sa ajung intr-un asemenea hal de deshidratare...
Pornim pe poteca spre refugiu. Din baza circului, poteca urca o panta pana la fereastra dintre stanci. Panta mi se pare un purgatoriu, sansa mea spre a scapa si a ajunge la apa. Ma lupt sa urc si ma opresc la fiecare doi pasi. Stiu ca in acest moment din cauza deshidratarii, sangele se ingroasa, tensiunea creste, iar capacitatea de efort poate sa scada cu mai mult de jumatate. Ma tot minunez cat de "prosti" am putut fi! Am luat la noi aceeasi cantitate de apa, cat am avut nevoie in Fluturele de piatra, doar ca acel traseu are doar 6LC, practic de doua ori mai scurt si in plus atunci era frig si innorat. Incerc sa ma mai motivez inca o data in dreptul pasajelor expuse, pentru ca in prealabil pe poteca lina m-am impiedicat de vreo doua ori. Imi adun toate fortele si ne incurajam unul pe altul sa trecem foarte atenti pasajul expus. Ajungem La Panda si continuam sa mergem, aproape din inertie. Realizam ca acum coboram pe poteca buna si incercam sa ne dam seama unde am gresit, de nu am prins la urcare aceasta poteca. Dar suntem prea "absenti" ca sa putem sa ne mai concentram. Adi incepe si el sa acuze puternic lipsa apei - il doare foarte tare capul. Ajungem la refugiu, si multumim cerului pentru cei doi baieti care au carat 8l de apa si cu care ne-am intalnit dimineata pe drum. Fara ei, am mai fi fost nevoiti sa mai coboram inca 20min pana la izvorul Costila, care oricum este aproape secat. Am baut multa apa...foarte multa apa. In 30-45 min cat am zabovit pe dalele din fata refugiului am baut fiecare aproape 2l de apa! Ne-am si culcat acolo, pe dalele reci si aproape ca am adormit. Ne-am ridicat dupa ~25min de motaiala si parca eram alti oameni. Radeam, eram in forma maxima si ma simteam ca as putea sa urc iar in Lespezi daca ar mai fi fost timpul si locul. Pornim spre Busteni, dupa ce lasam apa care a mai ramas in refugiu si mai multumim o data cerului ca ni i-a scos in cale pe cei doi timisoreni! Coboram amandoi in alergare, debordand de energie! Este incredibil ce diferenta face apa; in aceste momente realizezi cat de fantastic este corpul omenesc si faptul ca functioneaza exact ca o masinarie. Atat timp cat il alimentezi, functioneaza la parametri asteptati!

Fluturele de piatra

Pe Fluturele de piatra l-am avut in vedere si anul trecut cand am urcat la Costila cu Mke. Atunci am ales sa intram in Fisura suspendata si mai bine ca am facut asa. Tot pe fluture trebuia sa-l urc cu Adi in urma cu 2 saptamani; atunci a plouat iar eu am mers la o tura de bicla la Azuga.

Pentru weekendul 6-7 August, nu trageam mari sperante sa ajungem la munte. Andrei, piciul lui Adi tocmai implinise 1 an si era mare petrecere in cinstea lui.

Si totusi, ne-am invartit noi cumva si duminica pe 7 August urcam la Costila. Pentru mine, era deja o performanta sa ma intorc la Costila in 2 saptamani de la ultima ascensiune. Se anunta o zi superba - cer senin si cald. Cand am plecat de la masina, ma intrebam daca mai are rost sa-mi iau cu mine polardry-ul. Bine ca l-am luat; mai tarziu aveam sa-mi multumesc pentru aceasta hotarare.

De aceasta data nu am mai ascuns lucrurile sub jnepeni, ci am trecut Valcelul Pietros, in padure. Aici ne-am si echipat; suntem la mai putin de 30min de intrarea in Brana Policandrului si deja incep sa intru in "starea" de catarat. Emotiile isi fac aparitia; pentru mine urmeaza primul traseu de gradul 5B. Adi a mai urcat anul trecut cu John un 5B, a incercat chiar si un 6A; el va fi "omul" cu experienta in echipa noastra :). Planul pentru anul acesta este sa urcam si sa terminam un 6A. Astfel am ajunge foarte aproape de visul nostru de a urca Fisura Albastra. Ne-am hotarat sa urcam cate 2 trasee in fiecare luna la Costila - cam atat am putut negocia fiecare acasa :-). E bine, pentru cataratori de weekend.

Flori de colt foarte mari	Copacii unde am ascuns echipamentul
In sus pe valcelul pietros	Peretele Vulturilor

Starea de spirit este excelenta - radem in hohote si aproape am uitat ca urmeaza sa intram intr-unul din traseele emblematice ale Costilei. Ma simt destul de confortabil la ideea ca am fost chiar in acelasi perete in urma cu doar 2 weekenduri. In ultima saptamana l-am mai tras de limba pe Rudi despre traseu; in mintea mea nu imi inchipuiam ca ar trebui sa fie mare diferenta de la 5A la 5B, insa Rudi a tinut sa ma avertizeze ca este un traseu mai dificil, mai lung si cu mai multe pasaje grele de catarat. Pe de alta parte, stim ca este un traseu reamenajat - in care s-au montat spituri in regrupari.

Ajungem pe Brana mare a Policandrului, in dreptul traseului Fisura Suspendata. Pana aici stiam amandoi ce ne asteapta, de aici incolo infruntam necunoscutul :-), ce imi place chesti asta! Adi cere sa ne legam in coarda si sa-l filez pana gaseste plecarea in traseu. Si pe buna dreptate - in stanga noastra, se deschide toata Padina Vulturilor iar un pas gresit sau o mica pernita de iarba rupta te poate trimite direct in gol. Il filez din primul piton al Suspendatei, si in scurt timp ajunge la plecarea in traseu, care este marcata cu vopsea, destul de sters. Este marcata intrarea in traseul Policandrului deoarece prima lungime de coarda este comuna; traseele urmand sa se desparta la prima regrupare.

Traseul nostru are 8 lungimi de coarda clasice insa noi ne asteptam sa-l facem din 6. Lungimea a 2a si a 5a sunt cele mai dificile; este perfect, pentru ca noi vrem sa mergem cap schimbat si astfel fiecaruia ii revine o lungime "tare". La inceput tragem la sorti cine pleaca primul. De fapt, nu stiam ce tragem la sorti - doar am tras si am castigat eu :-). Imi pun pe mine buclele si mobilele - am luat la noi 5 nuci offset, 3 nuci normale, 4 frienduri si un hex mediu; ma simt "blindat". 

 

Prima lungime este un teren inierbat, intrerupt alocuri de blocuri friabile sau placi de stanca. Nu-mi plac astfel de lungimi - ultima data cand am mai parcurs un traseu de creasta cu zone friabile, am promis ca nu mai intru in nici un traseu de creasta si pana acum m-am tinut de cuvant. Dar cu lungimile astea de apropiere nu am ce sa fac; sunt singura optiune pentru a ajunge la perete si a incepe catararea propriu-siza. Ma uit la intinsa zona inierbata din fata mea - imi vine sa-mi pun mainile in cap: oricat as scruta zona din fata mea, nu reusesc sa vad nici un piton, nici o linie naturala pe unde sa merg. Ma hotarasc sa plec, cu speranta ca nu voi intra intr-o zona friabila. Ma orientez sa merg spre blocurile de piatra care par mai compacte si unde intrevad posibilitatea de a monta o nuca. Asa urc toata lungimea, iar ultima treime o urc fara sa mai pun vreo asigurare. Privind de jos de la plecare, drept in sus, pornind de undeva din partea stanga se formeaza un tavan destul de lung. Tavanul se termina chiar deasupra noastra. Din dreapta lui, coboara un bloc mare de stanca incastrat, care formeaza doua diedre de o parte si alta a sa. La baza blocului este o surplomba mica, sub care se afla prima regrupare a traseului. Acolo, la baza, am zarit doua ancore mari, noi, foarte sanatoase. Regruparea este foarte comoda pe o brana lata. Cat il astept pe Adi sa urce prima lungime, ard de nerabdare "sa-i dam mai sus"; ma tot uit spre urmatoarea lungime si nu imi este foarte clar pe unde sa continuam. Din aceasta regrupare se separa si traseul Policandrul. Dupa ce ajunge si Adi, ne uitam pe schita si hotaram ca ar trebui sa urcam prin dreapta blocului, trecand direct mica fisura surplombata. Avem la noi fotografia peretelui cu schitele traseelor desenate deasupra, care este foarte utila, pentru ca ne orientam imediat dupa marele tavan aflat la 15m deasupra, in stanga noastra.

E randul lui Adi sa plece cap. Lungimea care urmeaza este cea mai dificila tehnic. Are gradul 7-/7 la liber si depaseste la inceput o mica surplomba pentru primii 8-10m, urmand apoi linia diedrului din dreapta pentru alti ~15m. Din punctul in care ne aflam, nu reusim sa descoperim mai mult. Va vedea Adi ce va urma :-).

Soarele straluceste puternic si cerul este senin. Imi e cald si imi dau jos espadrilele. Adi pleaca. Urca usor pana la baza diedrului. Acum nu il mai vad bine, dar imi dau seama ca este greu. Merge mai incet, dar sigur. Termina diedrul, dar se pare ca a cam terminat si buclele. Ii strig sa mai recupereze din urma ce poate si sa mearga mai departe; nu ar trebui sa mai fie mult pana in regrupare, pentru ca a trecut de mult de mijlocul corzilor. Adi sta putin timp deasupra diedrului - pare sa fie o zona fara pitoane si nici nu vede regruparea. In cele din urma pleaca decis si in scurt timp nu-l mai vad. Dupa mersul corzilor imi dau seama ca a ajuns in regrupare. In tot acest timp vremea s-a schimbat in rau; norii au invaluit tot peretele, temperatura a scazut considerabil iar eu tremuram de frig, stand in picioarele goale pe pamant. In sfarsit ma striga Adi si pot sa plec. Strang repede tot ce era insirat in regrupare si plec. Merg destul de repede la inceput, venind secund si dorind sa ma incalzesc, dar ajung la diedru si incep sa pierd din elan. In prima parte a diedrului am reusit sa ma misc folosind doar stanca, dar mai sus am tras serios de bucle. Ajung la Adi care regrupase foarte comod pe o brana mica.

E randul meu acum sa plec in urmatoarea lungime, a 3a. Deasupra regruparii cam la 5m e un mic tavanel. Pentru a ajunge la tavanel, plec din regrupare, putin spre dreapta si urc pe o fisura larga formata de o placa desprinsa care ma duce direct sub tavan. Aici sunt prize foarte bune de "invers"; cu ajutorul lor trec imediat peste tavanel si ma opresc. Ma uit jos la Adi care se afla sub mine la cativa metri; nici nu e nevoie sa strig - aproape ca ii soptesc razand "Regrupat". Adi nu ma crede si pe buna dreptate - mai erau inca 10m de mers pe marea Brana Suspendata. Nu stim ce sa facem - e clar ca regruparea in care se afla Adi a fost mutata mai sus dupa reamenajare. Noi urmarind schita veche nu aveam cum sa stim si ne trezim ca regrupam din nou in 15m. Ii propun lui Adi sa continui mai departe si apoi sa fac si urmatoarea lungime, cea cu tavanul, ramanandu-i lui ultimele doua lungimi. Adi e de parere sa regrupam si sa mearga el pana sub tavan si de acolo sa plec eu. OK - regrupez si il astept pe Adi. Ajungem amandoi in regrupare si vedem pentru prima data scris cu vopsea, abia lizibil, numele traseului nostru. De aici din Brana Suspendata poti nimeri in alte trasee ca Eneida, Policandrul sau mult mai in stanga intrarea in Fisura mult dorita.

In tot acest timp, vremea isi face de cap. Norii laptosi care invaluie peretele, se dau uneori la o parte, cat sa vezi deasupra lor plafonul de nori grei aflati mult mai sus. Soarele, rareori razbeste prin norii cenusii si mai trimite cate o calda mangaiere - ce bine e. Starea de bine se termina brusc cu o rafala de vant rece si umed, care aduce inapoi norii de ceata. Daca te uiti in sus, nu vezi mare lucru - nu stii cat mai e din traseu, nu se vede creasta. Nu se vede nici macar padina de la baza!

 

Adi pleaca in lungimea a 4a care se anunta o lungime "linistita", fara catarare artificiala. Este in schimb destul de lunga, ~40m dar in acelasi timp o placere de escalada naturala. Fara probleme cu asigurarile, parcurgem amandoi aceasta lungime destul de repede. Pe masura ce ma apropii de regrupare, il vad pe Adi razand si incercand sa-mi strige ceva. Nu-l inteleg, asa ca mai striga inca o data din toti rarunchii "Hai mai repede, sa vezi ce te asteapta! Ai b***t-o!". Recunosc ca in acel moment nu m-am simtit prea bine. Stiam ca lungimea a 5a este dificila, iar faptul ca nu vedeam ce ma asteapta imi provoca neliniste, amplificata de incurajarile lui Adi; pulsul incepe sa se accelereze. Ajung in regrupare si ma uit in sus. Ganduri contradictorii imi strabat mintea; arata foarte frumos; da, dar pare greu; sunt spituri si voi fi in siguranta; da, dar sunt doar 3 in 15 m si tavanul e mare - daca nu ai sa poti sa treci? Am nuci si ma voi ajuta de ele; da, dar daca nu te mai tine mana sa le pui? Am sa cad; nu - asta nu e o optiune. De la Catalin Serban am invatat ca trebuie sa-mi calculez foarte bine fiecare urmatoare miscare si sa-mi iau tot timpul necesar pentru a evita sa ajung intr-o pozitie stresanta din care sa cad aproape sigur. Rabdarea, stapanirea de sine si increderea sunt cheia.

Vreau sa plec cat mai repede din regrupare, desi nu-mi vine. Am impresia ca daca mai stau un minut, nu mai plec. Ma motivez la gandul ca acum este randul meu sa duc greul. Adi a muncit mult pana acum iar eu nu am facut mai nimic! Am venit in urma, linistit si sigur, admirand floricele si bucurandu-ma de aerul tare. Nu vreau sa afisez nici un semn de neincredere; Adi este obosit si se bazeaza acum pe mine! Asta face o echipa completa! Am plecat! Pentru inceput urc un bloc de piatra desprins din perete si ajung deasupra lui ca o statuie pe un piedestal. Arunc in jurul sau un anou si puna prima asigurare; pana la primul spit mai sunt cativa metri, dar se afla pozitionat undeva mai sus si in stanga mea. Pentru a ajunge la el, trebuie sa plec de pe blocul de piatra, sa trec pe perete si sa urc pe o fisura larga - format de o alta placa. Nu e dificil, dar inca ma aflu sub vraja tavanului si nu sunt suficient de calm si de concentrat. Fac traversarea, asigur spitul si continui sa urc pe o fisura buna pana la baza tavanului, unde ma asez intr-o pozitie foarte comfortabila pe o fata cazuta si ma uit dupa un loc sa plantez o nuca. Gasesc o clepsidra si incerc sa bag un anou; este prea mica clepsidra si nu reusesc sa ghidez anoul. Imi vine ideea sa bag o nuca, in sens invers - cu bucla de otel inainte si nuca dupa si sa trec bucla prin clepsidra. Se potriveste perfect si obtin un punct de asigurare excelent chiar la baza tavanului; pun o bucla foarte lunga, pentru a evita frecarea corzii. Sunt intr-o stare de neliniste si semnele sunt vizibile - scap anoul pe care am incercat sa-l pun in clepsidra si acesta zboara lin direct pe casca lui Adi. Nu e un semn bun, trebuie sa ma controlez mai bine. Ies de sub tavan prin dreapta, parasind zona confortabila si angajandu-ma cu picioarele pe peretele expus. Ma uit la spitul de dupa tavan; as putea ajunge destul de usor la el, dar simt ca am pulsul prea mare. Ma intorc sub tavan in zona de comfort si astept sa ma linistesc; sunt putin nervos pe mine - ma asteptam sa fiu mai calm. Ma gandesc iar la anoul scapat - mie nu mi se intampla asa ceva; nu am scapat niciodata lucruri din traseu. De obicei Dimi este cel care prapadeste bucle, scarite, opturi cand merg cu el. Gandul asta ma face sa rad si ma linistesc. Acum e momentul - plec hotarat in dreapta, imi scot picioarele pe peretele expus si ma ridic. Ma intind, urc mai sus si ajung intr-o pozitie mai comoda din care pot sa asigur spitul. Mai urmeaza un spit destul de aproape si trebuie sa recunosc ca nu inteleg de ce au fost batute doua spituri dupa tavan atat de apropiate. Aici e o miscare mai complicata, pentru ca trebuie sa-mi ridic picioarele pe buza tavanului, si distanta e mare. Acum stau practic intins la maxim, pe varfuri si trebuie sa ma regrupez cu tot corpul pe 1m. Initial ma gandesc sa-mi pun un anou sa ma ajut, pentru a nu sta cu un picior in aer; ma razgandesc si reusesc sa trec fara anou. 

Trec de tavan, dar catararea este in continuare solicitanta, urcand pe o fata de stanca cam lipsita de prize. Incet, se domoleste, dar dispar pitoanele. Este deja un lucru clasic in Costila sa lipseasca pitoanele cu desavarsire in zonele mai usoare. Linia urmata dupa ce am depasit tavanul m-a adus undeva in dreapta, iar acum urc din nou vertical in sus. Apar ceva zone inierbate si pe nesimtite ajung intr-o zona foarte friabila. Ma uit in jos si vad doar corzile pierzandu-se in ceata, fara nici o asigurare. Drept in sus si putin spre dreapta, zaresc parca un piton - il asigur si merg mai departe putin spre stanga si in sus. Ajung intr-un punct de unde imi este aproape imposibil sa mai continui in sus. Toate pietrele pe care pun mana se misca, stau prinse intr-un echilibru instabil intr-o zona pamantoasa, brazdata pe ici si colo de iarba. In stanga mea este o fata de stanca compacta, lata de aproximativ 7 - 8 m, atipica pentru Costila - aproape spalata, parca nu ar fi conglomerat. Am doua optiuni si trebuie sa iau o decizie - fie in sus intr-o zona friabila, fie in stanga pe o zona compacta, dar lipsita in mod evident de prize si clar destul de dificila. Oriunde ma uit nu vad decat un singur piton - si el este in urma mea, undeva in dreapta jos de acum. Imi aduc aminte ca in regrupare nu am consultat schita si ca nu am o imagine foarte clara a lungimii. Nu pot sa ma bazez in acest moment decat pe experienta. Ma uit in sus si nu vad un loc de regrupare; am mers deja destul de mult si ar fi cazul sa apara si regruparea destul de repede. Daca as fi eu primul alpinist care ar merge pe aici, stiind ca ar trebui sa regrupez m-as duce in stanga. Decizia e luata, ma uit in jos si incerc sa-mi imaginez pe unde am sa vin in jos, in cazul in care am sa cad de pe fata spalata. Ultimul piton e jos in dreapta, la cam 5 m de unde ma aflu acum. Ah, o pendulare frumoasa, peste o brana si niste braduti. Imi aud inima cum bate tare si s-a urcat in gat. Incep traversarea in stanga, foarte delicat cu miscari de picioare destul de complicate. Gasesc ceva prize salvatoare pentru maini - nu erau buzunare, ci niste alveole cu muchii bune de rigleta, pe care le strang cu toata nadejdea. Am trecut placa spalata si prind un inceput de brana, pe care zaresc un piton si in capatul ei regruparea! Am simtit un moment de mare usurare si bucurie; am luat si decizia corecta si am reusit sa catar cu bine placa spalata. Corzile se freaca destul de puternic. Nestiind linia traseului in aceasta lungime, am asigurat cam aiurea ultimii 15 m din lungime; corzile deseneaza un zig-zag pe perete si ajung incalecate in regrupare. Il filez pe Adi intr-o mare de nori si sper doar sa nu inceapa o furtuna cu fulgere si trasnete. Ajunge si Adi care imi povesteste cat de nisipoasa si sfarmicioasa i s-a parut gresia din tavan, si ce impresie neplacuta i-a lasat prima catarare pe acest tip de roca. Eu am ratacit o nuca si Adi nu a gasit-o nicaieri pe lungime, asa ca incep sa ma impac cu ideea ca am pierdut-o. Sunt suparat pe mine, pentru ca am fost neatent; e clar ca aceasta lungime m-a "depasit" din punct de vedere psihic si nu m-am concentrat suficient.

Pana la final mai urmeaza doua lungimi de coarda mai usurele de gradul 4 - 5, ambele de 30 m, conform schitei - cate inca una pentru fiecare. Singurul lucru notabil, e "piciorul de lemn" din ultima lungime; un horn aproape orizontal, care merge pentru 5 - 6 m spre dreapta. Pentru a trece prin horn, cataratorul trebuie sa se aseze pe burta cu un picior in horn si unul in afara, atarnat pe perete. Pentru amandoi este o tehnica noua, pe care nu am mai folosit-o pana acum. Adi ajunge destul de repede la regrupare iar mie mi s-a parut o lungime mult mai scurta decat apare pe schita, de 10 - 15 m maxim. Pentru a nu mai pierde timp cu regruparea, hotaram sa parcurga Adi in cap de coarda si ultima lungime. Adi imi striga ceva si nu inteleg mai nimic, dar in schimb imi dau seama ca e vorba despre "piciorul de lemn" si ca nu arata prea bine :-). Dupa ce depaseste pasajul respectiv, Adi dispare intr-un horn vertical si din acel moment nu ne vom mai vedea sau auzi pana la finalul traseului. Au fost cele mai "urate" si grele clipe ale zilei. De cand a disparut Adi, au urmat momente bune de liniste totala, timp in care corzile au stat nemiscate complet. Am inceput sa ma gandesc impacientat la ce se intampla: oare e intr-un pas tare care necesita multa antentie si Adi se pregateste sa-l treaca - dar conform schitei nu mai era nimic tare? Oare organizeaza regruparea - dar de ce ii ia atat de mult timp? Dupa o lunga perioada de asteptare, in care am stat incordat si concentrat sa aud cel mai mic zgomot, cel mai mic semn de la Adi, corzile incep sa se miste greu si se intind incet. Corzile se freaca puternic de stanca, traseul pe ultimele sale doua lungimi desenand o linie serpuita spre dreapta. Ii strig lui Adi ca plec, fiind aproape convins ca nu ma aude. Incerc sa patrund linistea adanca si sa aud acel "OOOOK, Poooootiiii sa pleeeeciiii!", dar nu razbate nimic pana la mine. Oricum am discutat mult despre aceste situatii si stim fiecare, foarte bine, ce trebuie facut. Plec hotarat si dupa primii 3 - 4 m ma opresc si astept sa se intinda corzile. Atat timp cat am asigurari in fata si corzile sunt intinse este in regula. Ajung repede la piciorul de lemn si imi dau seama ca pentru mine urmeaza un moment greu - nu din prisma gradului pasului in sine, ci din cauza ca intru in pas secund, cu corzile tensionate la orizontala. Pentru ca frecarea este foarte mare intre corzi si stanca, Adi nu are cum sa realizeze cat de tensionate sunt corzile. Sunt pe punctul de a scoate ultima asigurare ce precede piciorul de lemn iar de aici corzile, pleaca la orizontala spre dreapta pana la urmatoarea asigurare aflata la 5m in dreapta mea. Daca Adi ar trage mai tare de corzi apare riscul sa ma dezechilibrez si sa zbor din perete printr-o pendulare ampla. Ii strig lui Adi din toti plamanii sa lase corzile libere dar, cum am sa aflu mai tarziu, Adi nu a auzit nimic. Ma grabesc cat de mult pot prin piciorul de lemn, dar la un moment dat realizez ca nu sunt atent si ca frica de a fi smuls din perete ma domina. Decid sa ma opresc - respir adanc si caut sa gasesc o pozitie optima pentru a depasi pasul cat mai usor si in siguranta. Trec cu bine si aceasta ultima incercare, dupa care, depasind un alt horn vertical pentru ultimii 5m, ajung in Creasta Vulturilor. Aici nu-l gasesc pe Adi cum ma asteptam si realizez de ce se misca corzile atat de greu si de ce Adi nu ma aude. Nefiind nici o regrupare, Adi a trecut dincolo de creasta si a coborat cativa metri pe cealalta parte a peretelui. Il gasesc mai jos, pe o platforma sub o mica surplomba, unde a organizat o regrupare cu un anou si un hex. Sunt incantat ca am terminat un traseu dificil, primul meu 5B, iar faptul ca il gasesc pe Adi care a organizat perfect o regrupare pe mobile ma face sa exult si ii strang mana razand "E nevoie de un camion sa te ia de aici!". Pentru mine conteaza foarte mult sa am un partener de incredere iar Adi mi-o demonstreaza de fiecare data cand ne cataram impreuna. Ne strangem mainile ca dupa fiecare mare realizare, fiindca acest traseu este o mare realizare pentru noi. Momentele de bucurie sunt completate si de gasirea nucii ratacite; nu am fost chiar atat de "varza" si nu am scapat nuca din perete; doar am agatat-o de o bucla la ham si am uitat unde o lasasem.

Coboram pe creasta cu jnepeni, retragere pe care am mai parcurs-o amandoi cate o data. Vorbim de viitor, de peretele Costilei, de cel al Vaii Albe si gandurile zboara incet catre Fisura Albastra. Sunt sigur ca vom ajunge si acolo, dar mai avem de urcat alte cateva trasee de 5A / 5B, pana cand vom face pasul catre "sesari", cum ii place lui Adi sa le spuna. Personal nu stiu care imi sunt limitele - acum traseele 6A/6B mi se par tangibile, iar in urma cu ceva ani doar visam la ele. Mai sunt multe lungimi de urcat pentru a transforma visul in realitate, dar e clar ca suntem pe drumul cel bun.