Bivuacul caprelor

Bivuacul Caprelor, 3B, 6+, 5 A0, 4LC

Fotografii: https://picasaweb.google.com/111834702869294823992/Furcile

Duminica, 25 septembrie, ne trezim destul de tarziu. Este ora 8 si ma extrag cu greu din sacul de dormit calduros. Astazi ar trebui sa mergem in Valea Alba in traseul Lespezi, daca vremea va fi buna. Totusi ma resimt putin dupa ziua de ieri si am si o raceala care nu-mi da pace. Imi vin in minte cuvintele coechipierului lui Catalin Serban, de cu o seara inainte: "Daca ma ajuta Dumnezeu si maine ploua, am scapat si pot sa dorm!". Cam asa ma simteam si eu.

Afara vremea e schimbatoare; cand e senin, cand ceata cuprinde toata valea si urca incet spre fetele de stanca. Majoritatea celor care au dormit sus la refugiu, nu au plecat inca in trasee. Toata lumea se urneste cu greu; incet unii pleaca spre pereti, altii se hotarasc sa mearga jos in Busteni. Dupa ce mancam ceva, ne hotaram si noi sa cataram ceva totusi. Vremea este similara cu cea de ieri, desi este putin mai frig. Initial ne gandim sa mergem in Peretele Valcelului Stancos sa facem traseul Oblic. Abandonasem deja ideea de a merge in Peretele Vaii Albe, din cauza vremii. Rudi ne recomanda sa mergem in traseul Bivuacul Caprelor din acelasi perete. Este similar ca dificultate si ne hotaram sa mergem in acest traseu. Adi a mai urcat o data in acest perete dar in traseul Oblic. Vrem sa urcam niste trasee mai usoare, pe care am putea sa le cataram si iarna, astfel incat sa fim pregatiti pentru sezonul rece.

Pornim pe la 9 de la refugiu si tinem poteca care duce spre Tancul Mic. Din aceasta poteca, in dreptul unui copac mare, cam cu 10m sub primul colt de stanca al tancului, poteca se desparte in doua fire - unul care duce in sus spre tanc sau Peretele Vulturilor si al doilea care continua drept inainte spre Valea Alba. Mergem pe al doilea fir care ar trebui sa ne duca pana in punctul numit La Panda. Pana in acel punct, ar trebui sa trecem si prin dreptul peretelui Valcelului Stancos si sa gasim intrarea in traseul nostru. Este a doua oara cand gresim poteca spre Valea Alba, ultima data s-a intamplat cand am fost in traseul Lespezi. De data aceasta, ne intoarcem dupa ce am mers cam 15min si revenim la Tancul Mic. Ne hotaram sa reluam pas cu pas, mult mai atenti, pentru a intelege ce gresim. Pornim inca o data pe al doilea fir care se desparte in dreptul Tancului Mic, si dupa cateva minute, cand ajungem in dreptul Valcelului Pietros observam ca poteca se bifurca din nou, insa mai putin vizibil. Un fir merge drept inainte, iar al doilea fir continua tot inainte dar putin mai sus. Pornim pe acest al doilea fir al potecii si pare sa fie bine. Recunoastem cararea care duce La Panda si apoi in Valea Alba. Dupa un urcus nu foarte lung, ajungem intai in dreptul unor fete stancoase; aici consideram ca nu este inca oportun sa parasim cararea, asa ca mai continuam urcarea pe poteca pana in partea dreapta, deasupra noastra se contureaza inceputul peretelui Valcelului Stancos. In acel punct nu ajunsesem inca in valcel, dar am considerat ca e momentul sa ne apropiem de perete si sa cautam intrarea in traseu. Dupa ce am cotrobait eu pe o brana cu brazi si nu am gasit nimic, am reluat urcusul, dar imediat pe langa perete. Dupa un urcus pieptis si anevoios fara sa prindem vreo poteca clara, ajungem la baza traseului care este marcat lizibil cu vopsea alba.

Adi imi spune hotarat ca vrea sa plece el primul si ca s-a saturat sa piarda tot timpul la sorti. Ok, zis si facut. Se echipeaza si pleaca el pe prima lungime. Traseul, dupa cum arata schita, este intortochiat cu multe schimbari de directie lungi. Prima lungime este una frumoasa. Traseul incepe pe o fata cazuta, suspendata cam la 1m deasupra pamantului, pe care poti sa te urci cu ajutorul unei fisuri aflate la baza unei surplombe care delimiteaza placa in partea ei dreapta. Prima asigurare este o ancora chimica, aflata la capatul stang al placii, chiar inainte de intrarea in diedrul care se continua deasupra placii. Adi mai monteaza si un friend in fisura pana sa ajunga la ancora chimica. Catararea este frumoasa, si este impusa. Diedrul are 2-3 asigurari bune si un anou lung in prima asigurare. Probabil a fost lasat, pentru cei care nu pot sa treaca la liber; totusi pasul nu este chiar atat de dificil, iar miscarile sunt incantatoare. La iesirea din diedru, linia traseului se duce spre dreapta si se regrupeaza comod  in cativa metri.

Vremea este superba. Nu mai e pic de ceata si soarele tomnatic ne incalzeste placut. Traseul nostru este partial in soare partial in umbra, astfel incat avem parte si de caldura dar si de frig. La umbra, cand nu te mai ating razele soarelui este un frig patrunzator. Urmatoarea lungime imi revnie mie si merge spre dreapta, trecand in traversare peste fata de stanca usor curbata. Se ajunge sub o surplomba impresionanta, dar peste care nu se trece direct, ci se urca o fata surplombata din stanga. Lungimea este scurta, la fel ca si prima, si ma aduce in regruparea aflata fix deasupra primei regrupari. Mi-am montat un anou mai lung in regrupare si lasat mult pe spate, am reusit sa-l vad pe Adi jos sub mine. Regruparea este foarte comoda pe o fata cazuta.

Lungimea a 3a continua drept in sus usor dreapta, spre un horn intunecat, care din regrupare pare foarte fioros. Este un horn stramt, care in partea de sus se transforma intr-un fel de fisura mai larga, pe o placa putin surplombata. Adi a trecut de horn prin ramonaj, iar eu venind cu rucsacul imens in spate l-am depasit stand mai mult in afara pe fata de stanca si folosind o muchie a hornului pe post de fisura. Apropos de rucsac, nu stiu cum am reusit sa caram atat de multe lucruri cu noi - ieri nu am avut nici jumatate din greutatea pe care o tragem dupa noi azi, intr-un traseu de doua ori mai scurt si aflat mult mai aproape de refugiu. Sa spunem ca e pentru antrenament :-). La iesirea din horn se trece pe o fata cazuta, care urca oblic spre stanga sub forma unei lespezi; este lata de aproximativ 2m si lunga de probabil 15m. Asigurarile sunt bune, dar foarte rare. Stanca este compacta, dar cu toate acestea este nevoie de o atentie sporita. Prizele sunt mici sau inexistente iar catararea se face la echilibru. Rareori reusesc sa ma mai ajut de fata de stanca surplombata in care e incastrata lespedea in partea dreapta. La capatul ei, se afla o regrupare, pe care eu nu o vad. Adi mi-a spus ulterior ca erau niste pitoane ce nu i-au inspirat incredere si astfel s-a hotarat sa lege si urmatoarea lungime si sa regrupeze sus in creasta. Ultima lungime urca vertical peste niste pasaje mai dificile unde sunt nevoit sa trag de bucle. Poate ar merge si la liber, dar nu azi. Asigurarile sunt dese, dar Adi nemaiavand bucle la el a asigurat cam una din trei. Lungimea se termina brusc, iesind de pe fata de stanca direct in padure, intr-o mare de jnepeni si copaci unde Adi a regrupat la un copac solid.

Retragerea din traseu este foarte anevoioasa. Terenul in continuare este accidentat, abrupt si foarte expus. Continuam legati pentru inca 2 lungimi de coarda, muncind din greu sa ne croim drum prin jnepenii desi si copaci. Initial am pornit eu mergand, pentru cativa metri spre stanga, apoi drept in sus si stanga pana cand ajung la o urma de poteca. Spre stanga poteca se duce spre abrupt iar spre dreapta se blocheaza. Din extremitatea dreapta a potecii, reiau urcusul drept in sus si regrupez la un copac aflat la baza unei fete de stanca care se termina cu un mic perete surplombat. Tot acest mic perete se deschide spre stanga cum te uiti la el, in partea din dreapta fiind complet inabordabil. Vine si Adi, care la 2m sub locul unde am regrupat eu, prinde o brana pe care merge spre stanga, cat sa poata relua urcusul si sa ocoleasca fata de stanca aflata deasupra mea. Din acel punct Adi merge tot in sus, putin oblic stanga, mai trece printr-un palc de jnepeni si regrupeaza. Abia la capatul acestei lungimi ajungem intr-o zona mai sigura, unde ne dezechipam. De acolo, mergand drept in sus pentru alti 20m, ajungem in poteca care coboara din Brana Aeriana si care duce in stanga cum urcam noi spre ea, in locul numit La Panda. Coboram pe poteca, ajungem la o zona prevazuta cu un lant pentru cam 10-15m, si dupa alte 2-3min ajungem La Panda. Din acest punct admiram peretele pe care l-am urcat, mancam mere, alune si ne odihnim.

Furcile lui Baticu

Traseul Furcile, peretele Galbinele, 4A, 6-, 5+ A0, 7LC
schita preluata de pe blogul lui Radu Diaconescu 

Fotografii: https://picasaweb.google.com/111834702869294823992/Furcile
Pentru sfarsitul de saptamana 24-25 septembrie am in plan cu Adi sa stam 2 zile sus la Costila. Vrem sa urcam Furcile lui Nea Baticu si sa revenim in Valea Alba in traseul Lespezi, pentru a termina si acel traseu.

Furcile reprezinta primul traseu de perete din istoria alpinismului romanesc, catarat in octombrie 1935 de Nicolae Baticu secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu. Dupa ce au observat indelung peretele Galbinele au intrat intr-o zi de toamna cu 5 pitoane la ei iar 2 se pare ca le-au mai gasit pe vale si astfel cu 7 pitoane au deschis acest traseu fabulos, dintr-o singura intrare. Astazi la mai bine de 70 de ani de la premiera, traseul Furcile din peretele Galbinele este vazut ca un traseu de dificultate medie, fiind cotat 4A, 6-, 5+ A0, 7 lc. Dar cand parcurgi acest traseu incarcat de istorie, nu poti sa nu te gandesti la cei 3 bravi cataratori, care incaltati in bocanci, legati cu o coarda de canepa si avand la ei doar 7 pitoane au pasit in necunoscut, urcand pentru prima data in Romania, prin mijlocul unui perete de peste 250m intr-o singura zi! Ti se zburleste parul pe spate si ti se face pielea de gaina; iar numerele, cotatiile, ierarhiile isi pierd subit orice relevanta!

Acest traseu il parcurgi pentru a incerca sa intelegi istoria alpinismului romanesc. Il parcurgi pentru sufletul tau, cu prieteni. Intr-o zi m-a intrebat un alpinist din "vechea garda" daca am parcurs Furcile lui Baticu. I-am spus cu jumatate de gura ca "nu". Atunci am simtit parca dezamagirea lui fata de mine, de noi, de generatia noastra! "Voi sunteti cataratori de panou si de faleza. Nu prea mai merge nimeni in marii pereti".

L-am sunat si pe Andi si i-am spus ca eu cu Adi vrem sa urcam Furcile si ca mi-ar face mare placere sa il urcam in 3. Nu aveam de gand sa alerg prin traseu; ba dimpotriva, vroiam sa-l parcurg linistit, relaxat, sa rad si sa glumesc cu prietenii mei. Ideea ii surade lui Andi, care desi nu s-a mai catarat de 2 ani e hotarat si vrea sa mearga cu noi.

Pe 24 dimineata ajung cu Adi la hotel Silva pe la ora ~7.30. In scurt timp ajung si Ileana cu Andi si pornim cu totii catre caminul alpin si apoi pe binecunoscutul drum catre refugiul Costila. Nu i-am mai vazut de cateva luni bune, asa ca profit din plin si nu ma abtin sa mai fac o gluma pe seama lui Andi! In cele din urma, m-a urecheat Ileana de nu m-am vazut :-D. Ajungem la refugiu in cam 1h 40min, incetiniti de rucsacii grei din spate. Aici nu zabovim nici un minut in plus si plecam in sus spre valea Galbinele si spre peretele cu acelasi nume. Pentru mine vor fi 2 premiere: atat valea cat si peretele sunt locuri neumblate pana acum de mine! Ileana crede ca glumesc si nu-i vine sa creada, ca nu am urcat niciodata pe valea Galbinele. O linistesc si-i spun ca nu am fost niciodata nici la Babele si nici la Sfinx! Dar n-au intrat zilele in sac - este timp, iar cand nu o sa mai pot sa urc peretii de stanca am sa ma duc sa vad si acele locuri.

Vremea este foarte capricioasa - ceata grea si racoroasa, afunda toata valea in mister, iar peretele Galbinele s-a ascuns ochilor nostri toata ziua. Dupa un urcus lung, care ne duce foarte sus, aproape de capatul vaii, ajungem la hotel Galbinele (o grota in stanca aflata pe versantul drept al vaii). In partea opusa, este peretele Galbinele - daca nu ar fi fost ceata probabil acum era momentul in care as fi exclamat "WOW!". Tot ce vedeam, erau maxim 50-75m din perete; nici macar intrarea in Furci nu se distingea prin ceata deasa. Aici Andi ne da o vestea proasta; nu se simte bine, are probleme cu stomacul si nu se simte in stare sa ne insoteasca in aceasta aventura. Imi pare sincer rau, dar respect hotararea. Primim niste apa in plus de la Andi si doua bombonele de la Ileana si ne luam ramas bun. Pornim in sus pe hornul Coamei, pe care trebuie sa urcam cam 100m pana ajungem la intrarea in traseu. Incet, ramasi in urma, Andi si Ileana dispar in pacla de sub noi si ii mai aud doar vocea lui Andi "Mai repede mai Vladut, mai repede!". In cateva minute ajungem langa traseul nostru, care incepe pe o fata de stanca dreapta de aproximativ 5m, in stanga hornului. Intrarea este sustinuta - traseul te ia tare inca de la inceput! Adi imi spusese mai jos ca vrea el sa intre primul, ca sa nu mai tragem la sorti si sa castig tot eu :-). Cu toate acestea, ne facem ritualul si jucam piatra, foarfecele, hartia si bineinteles castig eu! Prima lungime are numele meu pe ea :-).

Chiar la intrare sunt vreo 3 pitoane, doua din ele legate cu o cordelina rosie. Pasul de la inceput necesita putina atentie, fata de stanca neavand prize evidente nici pentru maini si nici pentru picioare. Dupa ce depasesc acest pas de la intrare, urmeaza o traversare foarte lunga, tot spre stanga peretelui, cum te uiti la el. Nu-mi aduc aminte sa mai fi gasit vreun piton pe toata lungimea. Regrupez in drepul unui bloc de stanca, care obtureaza balustrada de piatra pe care am mers pana atunci. Acolo exista un singur piton, batut undeva sus si care pare destul de subred. Gasesc totusi si un loc sa montez un hex si fac o regrupare solida. Vine si Adi repede, dar este destul de stresat de aceste lungimi de traversare, slab asigurate. Nu-i plac si aveam sa inteleg mai tarziu de ce "Daca nu ar fi fost ceata, si ai fi vazut ce e sub noi, nu ti-ar fi placut nici tie!". Traversarea nu este dificila, dar terenul este foarte friabil si sunt multe pietricele pe care poti aluneca. Adi imi povesteste ca au venit si Corina cu Victor Dinu si vor sa intre in acelasi traseu. Va fi placut sa mai ai cu cine sa imparti singuratatea regruparilor.
Adi pleaca in urmatoarea lungime care incepe printr-o descatarare de cativa metri, putin inapoi spre dreapta. Ulterior se reia traversarea spre stanga peretelui, pe o balustrada aflata putin mai jos. Adi regrupeaza la un piton si mai pune un hex si un friend pentru a consolida regruparea. Lungimea a fost mai scurta. Intre timp a ajuns langa mine si Victor.
A treia lungime imi revine mie si se dovedeste a fi una foarte scurta. Se continua traversarea spre stanga, unde initial se vede un piton la plecarea din regrupare. Urmeaza o zona relativ usoara, dar fara pitoane. In locul in care se intalneste din nou un piton, trebuie inceputa ascensiunea verticala. In acel moment ma aflam chiar sub imensul diedru care defineste acest traseu. Ascensiunea din traversare pana in regruparea de la baza diedrului, presupune depasirea unei zone usor surplombate dar friabila. Este nevoie de mare atentie pentru a nu dizloca nici un bloc de piatra. 

Ajungem amandoi in regruparea de sub diedru. Din acest moment incepe traseul efectiv - urmeaza 4 lungimi de coarda de catarare verticala prin acest diedru impunator, care in anumite locuri ia forma unui horn sau este obturat de surplombe masive care fie se depasesc fie se ocolesc. Adi exulta - "Daaa, incepem sa ne cataram!" si pleaca in lungimea a 4a.
Lungimea a 4a nu prezinta nici o dificultate iesita din comun sau vreun pas riscant. Sunt pitoane suficiente care arata si foarte bine - sunt solide si majoritatea au inele uriase. Adi parcurge repede lungimea si il urmez si eu. Catararea incepe pe un diedru clasic si se continua pe un horn mai larg. Hornul se poate depasi si in ramonaj sau in catarare pe una din fete, iesit putin din horn. Eu am preferat a doua abordare pentru ca aveam rucsacul mare in spate. In timp ce cataram lungimea aceasta, ajunge si Victor langa Corina in regrupare, dar cand a trecut prin zona friabila de sub regrupare, a dizlocat un bolovan. Victor a cazut putin iar bolovanul l-a lovit in piept. Se pare ca a scapat cu bine.
Continui eu traseul cu parcurgerea lungimii cu numarul 5. Plecarea din regrupare este putin delicata, pentru ca nu avem nici o asigurare imediat peste regrupare pentru a ne proteja in cazul unei caderi de factor. In plus plecarea se face pe o fata de stanca de 4-5m. Astfel, petrec ceva timp la 2-3 m deasupra regruparii incercand sa montez un hex, o nuca si in cele din urma reusind sa montez doar un friend. Nici friendul nu imi dadea mare incredere, dar m-am hotarat sa nu mai pierd timpul. Dupa ce depasesc zona, ajung pe o platforma unde gasesc alte 2 pitoane, batute vertical intr-o zona plata pamantoasa/stancoasa. Platforma este insa destul de generoasa, putand fi o alternativa de regrupare daca sunt doua echipe in traseu. Mai sus traseul reintra intr-un horn foarte larg, care initial este mai domol dar spre finalul lungimii devine vertical si dificultatile intalnite se accentueaza simtitor. Totul culmineaza cu un pas de 6- de 4-5 miscari, putin surplombat, aflat imediat inaintea regruparii. Se regrupeaza comod pe un prag, unde am gasit chiar si loc sa ma asez. Deasupra regruparii, se ridica amenintator, cam la 15-20m o surplomba mare, traversata pe toata lungimea de o fisura. Incerc sa imi dau seama daca pe acolo este traseul, dar nu vad nici un piton.
Il las pe Adi sa descifreze urmatoarea lungime - mingea este la el acum. Adi pleaca increzator ca traseul traverseaza undeva spre stanga pe sub surplomba care se ridica deasupra noastra. Cel putin asa arata pe schita. Si intr-adevar dupa ce se ajunge la baza ei, se traverseaza stanga, ghemuit pe sub surplomba, pana se atinge o platforma foarte mare in comparatie cu ce esti obisnuit sa gasesti in traseele de alpinism. Aici Adi a regrupat comod, dar nu ma lasa sa ma relaxez prea mult. Din spate echipa a doua vine repede si nu vrem sa-i tinem pe loc. Ei se grabesc pentru ca vor sa coboare in aceeasi zi pana in Busteni.
Prin urmare plec pe ultima lungime a traseului, a 7a. Incepe ca si lungimea a 5a pe care am urcat-o tot eu cap, prin catararea unui bloc vertical de 4-5m, care ma scoate pe o brana. Traversez pe brana spre dreapta, pana ajung deasupra surplombei din lungimea anterioara. Din acest punct, reiau catararea ascendenta prin diedru, care se dovedeste mai solicitanta pentru primii 10m. Incet, diedrul se largeste, se domoleste, si capata accent de creasta, astfel incat fara sa observ ajung in creasta Costila-Galbinele. Singurul lucru notabil, este lipsa totala a pitoanelor si a posibilitatii montarii de asigurari mobile, in partea superioara a lungimii. Aici deja blocurile de stanca nu mai sunt compacte - sunt doar mici insulite de piatra, intr-o mare pamantoasa si inierbata. Corzile se misca foarte greu si cand se termina, pot sa regrupez doar la niste jnepeni. De la frecare si greutatea cu care am filat corzile in regrupare, unul din jnepeni a cedat si s-a rupt!
Ajunge si Adi care debordeaza de entuziasm, dar pe mine ma gaseste pus pe ganduri. Nu pot sa inteleg de ce nu mai bate nimeni nici un piton la finalul traseelor, si trebuie sa regrupez la jnepeni! Dupa ce mancam 2 mere, smochine si niste alune, ne pregatim de retragere. Continuam urcusul in sus pe creasta, prin ceata groasa care nu ne lasa sa vedem nimic. Nu e foarte clar unde ne aflam. La un moment dat, zarim o cusma stancoasa, in partea noastra dreapta, cum urcam. Mergem pana la baza ei, unde gasim o momaie si o poteca. Poteca coboara in jos peste o zona stancoasa inierbata. Cadem amandoi de acord ca probabil peste fata respectiva trebuia sa urcam de la bun inceput, asa ca ne intoarcem si urmarim poteca in sens opus. A fost o decizie foarte inspirata, pentru ca in 5min atingem poteca care vine din Brana Mare a Costilei, aflata in stanga. Noi tinem poteca spre dreapta si in scurt timp ne conduce la intrarea in Valea Scorusilor. Acum singura problema este sa mai nimerim prin ceata, Strunga Galbinele. Avem noroc, pentru ca ceata se ridica pentru cateva momente, suficient pentru a dibui marele V al strungii. Ne uitam amandoi repede, pe unde trebuie sa coboram pentru a ajunge in strunga si ne punem de acord. Fara sa mai intalnim alte obstacole ajungem cu bine in  Strunga Galbinele, de unde coboram atent si ajungem la Hotel Galbinele, locul unde dimineata ne-am despartit de Ileana si Andi. De aici e clar - continuam sa coboram pe Valea Galbinele, mai rapelam peste 2 saritori dificile, o a treia reusim sa o descataram si ajungem la "lant". De aici intram in padure, dar deja s-a lasat noaptea. Eu mi-am uitat frontala la refugiu, asa ca ma bazez pe lanterna de la telefon! Nu mai suntem siguri pe unde e poteca, asa ca decidem sa-i asteptam pe Corina si Victor, pe care ii auzeam in spatele nostru, cam de pe la ultima saritoare. Ei au optat sa coboare pe Hornul Coamei - este teoretic mai scurt, dar practic le-a luat acelasi timp cat am avut si noi nevoie sa coboram pe Valea Scorusilor si prin Strunga Galbinele. Victor ne conduce pe poteca din padure si intr-un final ajungem la refugiu pe la ora 8 seara.