luni, 28 iunie 2010
WE la Costila
Vineri, 11 iunie 2010 plec cu Mke spre Busteni. Cu un weekend inainte ne-am uitat la "Fisura Albastra" a lui Bivuac si ne-am gandit sa mergem la Costila sa ne "pregatim" :-). Rudi ne-a propus atunci sa intram in Tancul Mic si sa facem Fisura Rasucita, Insorita si Herman Buhl - nimic deosebit. Toate in aceeasi zi - ei da, asta e ceva ;-).
Iar pentru a doua zi aveam de ales intre Peretele Vulturilor cu Policandru, Fluturele de Piatra sau Fisura Suspendata si Peretele Vaii Albe cu Traseul Lespezilor.
Am plecat vineri pe la 6-7 seara din Bucuresti si la 9 eram la caminul alpin. Am pregatit rucsacii - bucle, ham, semicorzi, apa, saci de dormit; eu mi-am luat ambele perechi de espadrile - vroiam sa incerc sa ma catar cu Miura mai multe lungimi. Totusi in caz ca m-ar fi strans prea tare, mi-am luat si cealalta pereche la mine de schimb.
Am pornit in sus spre costila - am mers o buna bucata fara frontale pe care le-am aprins in apropiere de izvor. Pe drum ne-au ajuns din urma Razvan cu Aditza. Am continuat impreuna si pe la 11 noaptea am ajuns la refugiu. Mai erau doar 2 baieti. Am destupat Zaraza pe care a carat-o Mishu pentru ziua lui si ne-am bagat la somn.
Dimineata ne-am trezit pe la 6 si ne-am pregatit pentru o zi lunga.
Am mancat ceva, am luat toata apa pe care o aveam la noi - vreo 5L, topourile Tancului Mic si pe la 7 am plecat spre trasee. Razvan si colegul sau au plecat pe la 4 dimineata spre Creasta Costila - Galbinele. Razvan trebuia sa prinda in aceeasi zi trenul de la 5 :-).
Pe Valea Costilei era inca zapada ceea ce facea traversarea cel putin "interesanta" sa spunem.
Pe la 8 am intrat in traseu. Prima lungime nu are nimic deosebit. Se porneste oblic spre dreapta, primul piton este cam dupa 3-4 m dar este usor de atins. In dreapta se trece peste o fata care necesita putina atentie, apoi linia traseului merge drept in sus si se regrupeaza comod pe un prag. Prima lungime a parcurs-o Mishu. Prima lungime s-a "rasucit" deja de pe fata sudica pe fata estica. Nu am regrupat la prag si Mishu a continuat pana in urmatoarea regrupare pe sub o surplomba; traseul se rasuceste, orientandu-se iar spre fata nordica - totusi se regrupeaza la un copac de pe fata estica. A doua lungime continua drept in sus pe un diedru si o fisura putin surplombate. Miscari lungi pe prize f bune, dar care trebuie cautate - este un 6+. Traseul este impus la catarare libera, pitoanele dese fiind in marea majoritate inlocuite cu spituri solide dar mai rare. Sentimentul de siguranta este deplin si catararea e o placere. Dupa ce am depasit fisura, am ajuns la o mica brana foarte ingusta si scurta. Aici m-am regrupat pentru cateva clipe si am cautat cu privirea linia traseului. Am vazut un spit cu cordelina in stanga si fara sa consult harta sau sa ma gandesc de doua ori, am considerat ca e regruparea; eram convins ca odata ajuns acolo am sa vad si restul asigurarilor. Am inceput sa catar oblic stanga, am urcat pe o placa cu o miscare dura, tinand blocaj si urcand picioarele peste placa. Mai greu, dar am reusit sa ating spitul - asigur si ma uit mai sus - nimic. Nu mai vedeam nimic in sus, nimic oblic stanga; ma uit in dreapta vad un piton - aha! Dar e rupt; ma gandesc ca e ciudat avand in vedere ca traseul este reamenajat cu spituri - de ce sa lasi pitoane rupte? Ma gandesc ca probabil e un spit langa sau alta asigurare pe care nu o vad asa ca ma ridic deasupra spitului si incerc sa merg spre piton. Ma aflu pe o fata "spalata" daca la conglomerat ii pot spune astfel. Nici o fisura evidenta, nici un bolovan mai mare incastrat, nici o alveola - doar "bombonele" acele mici pietricele. Nici o alta asigurare nu mai vad - sunt blocat. Nu-mi vine sa cred - nici la pitonul rupt nu pot sa ajung - este si destul de departe inca 4 m de catarat si oricum e rupt. Descatar pana la spit. Nu am idei. Ma linistesc si imi aduc aminte de harta. O verific si imi dau seama ca dupa ce am depasit diedrul si fisura, ar fi trebuit sa merg oblic dreapta - eu in schimb de la mica brana am mers oblic stanga. Imi zic - de asta are si spitul cordelina in el: s-a mai facut rapel de aici, au mai gresit si altii. Nu mai sunt in traseu asta e clar - acum ar trebui sa descatar portiunea de la spit pana la mica brana. Deja mi se zburleste parul pe spate - intre spit si brana nu mai am nici o asigurare si sunt vreo 4 m. Singura problema e ca trebuie sa descatar placa - ma si gandesc la ce blocaje ma asteapta. In fine, ajung teafar pe brana si merg spre dreapta - imediat dupa ce ma intind putin spre dreapta vad pitoanele din traseu! Dupa ce traversez spre dreapta traseul urca in sus spre stanga din nou. Ajung intr-o zona curata, fara vegetatie, care pare complicata de catarat - dar in realitate descopar ca este simpla. Deja vad si regruparea care este cam la 5m de traversare dreapta fata de linia traseului. Traversarea nu este chiar usoara - pe o fata linsa taiata de cateva fisuri verticale. Nici bucle nu mai am - am folosit niste anouri si carabe cu filet, am mai recuperat bucle din spate; pentru ultimele 3 pitoane din traversare nu mai am decat o singura bucla. Prin urmare traversarea a fost cu mari emotii.
Regrupez in sfarsit si il chem pe Mihai. El vine bine, fara nici o problema, doar traversarea finala care necesita mai multa atentie, il incetineste putin. A continuat Mishu urmatoarea lungime. Care pleaca pentru inceput drept in sus, ulterior directia se schimba, undeva spre dreapta oblic - spre fata nordica a Tancului Mic. Acest tanc, pe fata sa nordica are doar vegetatie - copaci, muschi, arbusti si ierburi. Dupa cum aveam sa vad lungimea aceasta a fost o aventura, in a ne strecura pe sub crengi de copaci, printre arbusti pe de o parte si in a mai catara si pe stanca aflata sub copacii prabusiti pe de cealalta parte. Lungimea revine pe fata estica si regruparea este intr-o zona curata, pe un prag ingust, langa un trunchi uscat de copac.
Aici in regrupare cred ca am terminat si apa. Plecasem cu doar 1L de apa la noi. Soarele ardea cu putere desi era doar 10 dimineata. Aceste lungimi le-am catarat cu Miura si deja nu mai suportam espadrilele in picioare. Desi in fiecare regrupare le-am descaltat am fost nevoit sa le schimb si sa continui cu cealalta pereche mai larga. Oricum deja si celelalte espadrile ma strangeau - probabil picioarele se umflasera de la caldura si solicitare. Mishu avea fix aceeasi problema, doar ca mai grava - el nu avea espadrile de rezerva. Perechea mai confortabila era la Bucuresti la reconditionat.
Plecarea in urmatoarea lungime:
Regruparea:
Plec in urmatoarea lungime - stanca e curata, fara vegetatie - imi place si ma astept la o lungime de catarare frumoasa. Asa si este prima parte, in care depasesc ceva pasi de gradul 6; nu mai gasesc spituri, dar mai sunt totusi vechile pitoane. Ma gandesc ca probabil re-amenajatorii au considerat ca pitoanele sunt solide, stanca e compacta si nu a fost nevoie sa le scoata. Dupa ce depasesc pasii mai dificili, nu mai vad pitoane, spituri - nimic. Pe linia imaginara a traseului de pana atunci, adica drept in sus, stanca formeaza o burta curata, fara fisuri sau prize evidente si fara asigurari - deja vu imi zic. Sa vezi ca iar am pierdut traseul. Asa ca nu mai stau pe ganduri de data aceasta si scot harta. Schita imi arata ca trebuie sa continui oblic stanga, pana la un anumit punct, cand trebuie sa ma rasucesc si sa merg oblic dreapta. Traseul se rasuceste in continuu - iar merg spre fata sudica. Continui sa urc oblic stanga, pe prize bune ca dimensiuni, evitand pasajele delicate de deasupra mea. Totusi nici un piton. Iar terenul pe care merg este cam friabil. Urcand oblic spre fata sudica ajung la un punct in care imi este clar ca nu mai pot continua asa. Ajung la limita evidenta dintre cele doua fete si vad un spit pe fata sudica, insa mult sub pozitia in care ma aflu - cam 6 m. Ma gandesc ca o fi din fisura insorita - desi sectiunea este foarte dura pe o fata compacta fara fisuri, care formeaza si burti surplombate. Oricum e clar ca nu mai trebuie sa ma duc in stanga - pe schita, lungimea mea nici nu mai are cotate grade de escalada - probabil pasajele trebuie sa fie sub 5, dar ce vad eu in stanga e mult, mult mai tare. In sus spre dreapta, vad cativa copacei care imi confirma si ce imi arata schita. Regruparea este in dreptul unor copaci. Urc spre dreapta, ajung peste o burta pe care o ocolesc cu atentie si in sfarsit nimeresc un piton - moment de mare bucurie. Asigur si plec mai departe spre copaci, urcand pasaje foarte usoare, dar care le resimt din cauza lipsei pitoanelor. Pana in regrupare, pe distanta aproximativa de 10 m nu am mai gasit nici o asigurare. Parca am mai agatat un anou de ceva, mai mult pentru moral - nu cred ca ar fi tinut o cadere. Ajung la copaci, care formau un mic hatis si caut regruparea. Ma uit cat de bine pot, dar nu gasesc nimic. M-am saturat de pasunismul de pana acum, asa ca regrupez chiar acolo, la trunchiul celui mai solid si mai verde dintre copaci. Il strig pe Mihai si astept sa vina. Totul decurge fara probleme si Mihai se apropie rapid. La un moment dat simt corzile intinse brusc si imi inchipui ca Mishu a alunecat sau s-a dezechilibrat. Ma uit la copac - tine bine; asta e bine - atat imi trebuia sa vad ca se misca. Ajunge si Mishu care imi povesteste de burta surplombata, chiar de sub piton; burta pe care eu am ocolit-o tocmai ca parea o catarare dificila si nu aveam asigurari sub mine. Mihai mergand secund, a zis ca merita sa incerce sa treaca peste ea. Singurele prize pe care se putea trece erau acele mici pietricele intepenite in conglomerat. A luat cate o pietricica la fiecare mana si cand le-a incarcat si s-a ridicat pe ele, prizele au iesit din perete si a zburat cu tot cu ele :-D. Asta da senzatie neplacuta. Ajungem amandoi in regrupare si comentam dezamagiti lipsa pitoanelor si terenul friabil si plin de vegetatie care urmeaza in continuare.
Nu avem de ales acum, trebuie sa mergem pana in varf. Pleaca Mihai si dupa ce depaseste spre dreapta hatisul unde am regrupat, identifica un fel de poteca pe fata nordica. Deja suntem foarte aproape de top si cele 3 fete ale tancului, nordica, estica si sudica se unesc spre a forma varful. Urmarind poteca, care ocoleste varful prin partea dreapta, si asigurand cu anouri in copaci si arbusti, atingem in sfarsit varful Tancului Mic.
Am ajuns chiar aici, fix in punctul cel mai inalt.
Varful are o suprafata foarte mica, undeva pe la 3-4 mp. Tragic era faptul ca in varf nu este nici un copac, nici un piton de retragere, nimic. Deja soarele ma deshidratase atat de puternic, incat imi simteam saliva solida iar gatul era iritat de lipsa apei. Iar odata ajuns in varf, faptul ca urma o retragere anevoioasa ma enerva la culme.
Nu stam nici o secunda mai mult sa admiram privelistea si plec mai departe sa caut o posibilitate de a cobora. Cobor putin pe fata nordica pentru ca nu vreau sa cobor fix peste varf. Incep sa traversez pe sub varf, spre vest, in incercarea de a ajunge in saua traseului Herman Buhl - acolo stiu ca exista doua pitoane bune, din care se poate continua pe fata nordica pana in saua traseului Flamura Rosie, unde exista in sfarsit un piton de rapel. Cativa zeci de metri buni de mers pana acolo, pe un teren foarte friabil, plin de vegetatie, cu brane inguste si fara asigurari; vor fi 3-4 pitoane de toate. Dar mai intai sa vad cum ajung in saua din Herman Buhl. Revin pe stanca si ies imediat sub varf, inspre vest. Ma uit mai departe, inspre vest urmeaza o descatarare abrupta, pe acelasi tip de stanca friabila, cu blocuri mari care se misca; nu-mi place. Ma uit inapoi spre varf si minunea se intampla - zaresc un piton batut vertical intr-o zona plata dar pamantoasa a stancii. Nu este ideal, dar bine ca e si el. Ii strig lui Mihai sa vina si o data ce vine organizam rapelul. Facem rapel doar pe un fir, iar pe celalalt ramanem asigurati intre noi. Avem de coborat cam 15m pana in traseul Herman Buhl. Ne miscam repede si plec eu primul. Ii dau repede spre saua de sub mine pentru ca nu vreau sa stau prea mult in acel piton. Vine si Mihai si imi povesteste cum se misca acel piton la fiecare smucitura provocata de rapel. Bine ca am ajuns la iesirea din Herman - ne-am asigurat in doua pitoane solide, batute in stanca si nu in pamant. Mihai pleaca el pe brana care merge pe fata nordica si care ne scoate dupa alte cateva minute la pitonul de rapel. De aici, facem un rapel de 20m si ajungem in valcelul pietros, la baza traseului Flamura Rosie. Am terminat in sfarsit, dupa 3 1/2 ore. Ne-a luat cam mult, pentru ca am si gresit traseul si nici nu stiam retragerea.
Coboram anevoios prima parte a valcelului pietros, strangem corzile si ne indreptam spre baza traseului. Acolo am ascuns pretioasele sticle cu apa sub vegetatie. Nu pot sa povestesc ce sete simteam. In sfarsit bem apa pe saturate, mancam ceva ciocolati, fructe confiate si alte energizante pe baza de zahar :-). Luam la noi 2L de apa de data asta, renuntam la echipamentul suplimentar - scarite, bucle in exces, espadrile de rezerva. Imi pastrez perechea de espadrile confortabile si ne pregatim sa plecam in Fisura Insorita. Este cotata 5A si are o intrare de 7+ la liber si apoi multi pasi de 6/6+ pe parcursul a doua lungimi. Ulterior ultimele 2 lungimi se unesc cu Fisura Rasucita si reprezinta acele lungimi de aventura pe brane si prin copaci. Ne-am hotarat sa parcurgem doar primele doua lungimi de catarare libera si apoi sa ne retragem. Chiar si pe schita era evidentiata posibilitatea retragerii dupa aceste doua lungimi.
Primul pleaca Mihai - pe un diedru oblic stanga, surplombant, care se termina cu un diedru vertical, din care se iese puternic oblic stanga pe o fisura; fisura care in final continua vertical, revine spre dreapta pe fata si conduce in cativa metri la regrupare. O lungime scurta.
Intrarea de 7+ este sustinuta - fiecare miscare este in tensiune, trebuie sa stai incordat sa ramai pe stanca. Prizele trebuie cautate cu atentie, pentru ca daca alegi prizele proaste, starea de tensiune in care stai se amplifica si risti sa zbori de pe stanca imediat. Incet, Mihai a depasit fiecare problema - cu odihna in pitoane a depasit diedrul, fisura si a ajuns in punctul in care fisura devine verticala si se continua escalada spre dreapta pe fata. Efortul depus in aceasta lungime si caldura torida l-au facut pe Mihai sa nu mai suporte espadrilele in picioare. L-am dat jos din punctul in care a ajuns si m-am dus si eu sa incerc portiunea de 7+. A fost interesant si merita revenit sa terminam traseul.
In ziua aia nu am mai catarat nimic altceva. Caldura insuportabila si espadrilele rascoapte in picioare te impiedicau sa mai faci ceva. Am stat cred ca un ceas la umbra si ne-am uitat la alte echipe care venisera intre timp sa faca Fisura Insorita. Ei si-au ales bine ora cand sa inceapa traseul - soarele deja se apropia de Peretele Vulturilor, iar Tancul Mic urma sa intre in umbra.
Am coborat la refugiu si ne-am intins izoprenele pe dalele de piatra din fata. A venit si Razvan cu Aditza din Costila-Galbinele; deshidratati si batuti de soare, le-a luat mai mult decat se asteptasera. Era deja ora 5 si au strans repede restul bagajelor de la refugiu. Am coborat cu ei pana la izvor - noi ne-am alimentat cu 8L de apa. Nu mai vroiam sa suferim si a doua zi.
Am asteptat sa vina seara, am mai destupat Zaraza. Refugiul s-a aglomerat, au venit oameni din Peretele Vaii Albe, unde au reusit sa faca doar 5 lungimi din Just Another Fucking Day. Se plangeau ca au suferit de caldura si de muste. Intr-adevar mustele au fost groaznice. Altii s-au intors din Policandru din Peretele Vulturilor. L-au terminat, dar au avut o poveste de neuitat. Pe la mijlocul traseului, capului de coarda i s-au terminat corzile - intinse la maxim; capul s-a asigurat cum a putut si a asteptat sa plece secundul, pentru a termina ultima parte a lungimii concomitent. Secundul, care in prealabil isi scapase telefonul in vale, nu a vrut sa plece. De comunicat nu aveau cum, pentru ca nu se auzeau - si uite asa au pierdut vreo 2 ore. In final secundul a desfacut o semicoarda, pe care a facut rapel capul de coarda, s-au intalnit, au "discutat" si au continuat. :-). Pentru a doua zi ne-am hotarat sa mergem in Peretele Vulturilor. Mihai e hotarat sa facem ceva serios Policandrul sau Fluturele de Piatra - eu sunt mai sceptic si prefer sa mergem in Fisura Suspendata care e o idee mai usoara :-). Ramane hotarat ca mergem in Suspendata, asa ca ne bagam la somn devreme. Planuiam sa ne trezim pe la 5-6. Am dormit neintors iar la 5 pentru ca nu se trezise nimeni nu ne-am inghesuit nici noi - am mai dormit pana pe la 6 30.
Dimineata ne-am urnit cu greu, dar pe la 8 eram pe valcelul pietros in drum spre Peretele Vulturilor.
Soarele ardea deja si anunta o alta zi torida. Peretele Vulturilor e orientat estic iar soarele ar fi batut direct pe el pana cel putin la ora 3-4 dupa masa. Continuam ascensiunea pe langa traseele din Tancul Mic pana la un momendat cand dam urma unei poteci care taie valcelul si merge spre o poiana. Am apucat pe poteca, dar nu era bine - eram inca prea jos, asa ca ne intoarcem in valcel si continuam ascensiunea, de data aceasta direct prin valcel. Mihai ajunge la capatul valcelului si zareste poiana despre care ne povestise Catalin - eram pe drumul cel bun. Traversam spre poiana, trecem mai departe si peretele vulturilor incepe sa se contureze in partea dreapta - in stanga si in spate se contureaza amfiteatrul padinei vulturilor. Un abrupt impresionant, amenintator, taram al caprelor negre. Mergem tot timpul aproape de peretele din dreapta - ne urcam pe brane fragile de iarba si pamant. Urcam in acest fel cam 10-15 minute si ajungem in sfarsit la Brana mare a Policandrului; de aici pleaca majoritatea traseelor din Peretele Vulturilor, inclusiv traseul nostru. Gasim intrarea in Innominata 6A - pare foarte dura; intrarea era clar marcata cu vopsea alba; alaturi spre stanga vedem intrarea in Fisura Suspendata - nu este marcata cu vopsea, dar nici nu e nevoie; marea brana inierbata, care urca oblic spre dreapta este inconfundabila.
Mihai si intrarea in Fisura Suspendata:
Ma arunc la baza unui copacel - o zada ii zice Mishu. Profit de ultimele clipe la umbra - cum ies in bataia soarelui, cum incep sa transpir si simt cum ma deshidratez.
Tragem la sorti cine pleaca in prima lungime - Mihai castiga prima lungime. Primele doua lungimi sunt usoare tehnic - gradul 5 si 4 iar urmatoarele sunt ceva mai sustinute V A1 sau la liber, undeva 6/6+ poate si 7-; nu stim, pentru ca nu avem o schita cu cotatiile la liber - vom vedea. In sfarsit pleaca Mihai in prima lungime. Se urca pe un horn care nu este foarte usor de depasit - stanca e friabila, catararea in horn e inghesuita, iar la iesirea din horn nu mai sunt asigurari. Lucru care l-a enervat pe Mihai. Inainte de horn si pana la baza lui au fost foarte multe pitoane, dar dupa nu au mai batut. Iesirea din horn este pe o zona inierbata cu pamant. Mihai regrupeaza imediat - nu mai merge pana la mijlocul branei asa cum ne sfatuise Catalin. Plec si eu, ma chinui prin hornul respectiv si ma gandesc cum ar fi fost sa mergi cap pe acolo - nu prea placut. Ajung in regrupare langa Mishu si vad mai bine brana care urca oblic prin perete. Arata urat - smocuri de iarba, muschi si pamant fraged toate prinse cumva de stanca, formeaza o brana lunga de peste 50 de metri si de latime variabila; de la jumatate de metru, ajungand in anumite zone atat de ingusta, incat aveai impresia ca a disparut cu totul si e doar peretele. In dreapta, deasupra, peretele pare compact, solid - nu sunt prize de care sa te ajuti iar in prima parte pe care o vad, nici nu pare sa fie nevoie. In schimb am incredere ca voi gasi pitoane si ca ar trebui sa fie solide. In stanga, sub mine, peretele se pravale spre padina vulturilor intr-o cadere de zeci poate deja o suta de metri. Plec in sus pe brana si dupa nici 4 metri gasesc un piton in perete, in dreapta mea; dupa alti 4 metri iar piton. Ajung si la spitul de care ne povestea Catalin ca il putem folosi drept regrupare intermediara. Ma gandesc ca nu e chiar asa de rau, cum povestise Catalin, Rudi sau Corina. Brana e suficient de lata, asigurari sunt - e chiar ok. Cu spitul asigurat, plec mai departe linistit. Brana se ingusteaza, apar ceva braduti care imi obstructioneaza calea si inclinarea se accentueaza - ma trezesc ca urc pasaje aproape verticale, pe smocuri de iarba si muschi, ca bolovanii de care m-as mai putea tine se misca si ca cele mai solide prize par a fi micii braduti. Cuprins de adrenalina si de faptul ca nu vreau sa ma opresc in zonele acelea expuse, urc; ma regrupez pe o portiune mai lata si ma uit in spate - am 10 m de coarda neasigurata; ma uit in fata - nimic. Simt ca turbez de nervi; nu am luat la mine nici nucile, nici friendurile - si in plus, daca le-as fi luat unde sa le pun? Terenul este friabil - probabil asta e motivul pentru care nu sunt nici pitoane; le-ar fi batut degeaba. In fata urmeaza o alta sectiune foarte delicata de urcat; nu e nimic dificil tehnic, dar faptul ca nu sunt asigurari, si ca urc pe iarba si muschi ma face psihic. Oricum nu am optiuni imi zic - trebuie sa continui sa urc, sa fiu calm si sa asigur cu prima ocazie ivita. Dupa ce ma inalt putin in urmatorul pasaj dificil, vad in sfarsit un piton vreo 3 m mai sus. Ce usurare, parca mi-as fi luat din spate un rucscac greu - asta am simtit cand am asigurat in sfarsit. Din acel punct brana continua in acelasi stil - din ce in ce mai ingusta si mai putin evidenta, pana in regrupare. Totusi am mai gasit pitoane si spituri si am zarit si regruparea - foarte solida, pe doua spituri legate cu lant si foarte comoda; este o mica grota cu o platforma unde incap 2 oameni intinsi unul langa altul. M-am asezat la umbra cat de cat, si ma uit in sus. O fisura lata, formata intre stanca si o placa desprinsa; fisura are o forma de virgula si se intinde pe cativa metri. Imi imaginez ca e 7 la liber. Bine, bine, dar unde sunt asigurarile? Mi-am zis sa nu ma mai gandesc... vedem cand vine si Mihai.
Regruparea a 2a:
Mihai imi arata cum l-a afectat psihic lungimea a 2a:
Dupa ce ajunge si Mihai in regrupare si ne racorim espadrilele la umbra grotei ne pregatim pentru lungimea a 3a. Ii spun lui Mihai ca nu cred ca putem continua in sus - e un pas tare si nu vad asigurari si ca imi imaginez ca e prin stanga grotei. Verificam schita - si asa apare si pe topo, traseul continua prin stanga grotei. Pleaca Mishu in lungimea a 3a:
Imediat vede pitoane, asigura si dispare din raza mea vizuala. Il aud in schimb foarte clar si pare ca e aproape. Traseul de fapt ocolea grota si placa si ajunge deasupra grotei. Fix deasupra mea, Mihai ramane cu un bolovan in mana - bolovan care statea sa cada fix peste mine. Din fericire suntem ok, si Mihai continua. In scurt timp pierde sirul pitoanelor. Nu mai este clar pe unde e traseul; stanca este friabila, multe prize suna a gol. Soarele arde cu putere, si espadrilele se strang iar pe picioare. Mihai renunta sa mai caute pitoane si in aceste conditii prefera sa descatere pana in regrupare.
Ne hotaram sa ne dam jos - este prea cald si nu mai suportam. Nu este o optiune sa coboram pe brana asa ca pregatim rapelul. Cele doua semicorzi de 60m innodate ajung pana in brana policandrului - avem noroc. Mihai pleaca primu si la scurt timp ajungem amandoi pe brana policandrului. De aici, am mai facut inca 2 rapeluri doar pe o semicoarda; inca 60m de rapel pana am ajuns in poteca care duce la poiana dinspre Valcelul Pietros. Fara rapel, este foarte dificil si expus de coborat. Pornim spre refugiu si ajungem acolo pe la 11 30. Ne facem bagajele - intre timp apare si Sainu si mai schimbam o vorba.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)